Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană. Fragmentul XVIII despre copilărie. Amintiri din secolul XX (I)

autor:   30 noiembrie 2017   

Stefan Ungurean

,, Este uman a avea o copilărie lungă; este civilizat a avea o copilărie și mai lungă. Copilăria îndelungată face din om un virtuoz tehnic și mental, dar în același timp lasă în el urme ale imaturității afective pentru tot restul vieții. În timp ce triburile și națiunile, în multe moduri intuitive, folosesc educația copiilor pentru a le conferi forma lor proprie de identitate umană matură, versiunea lor unică a integrității, ele sunt și rămân amenințate de frici iraționale care provin din copilăria pe care tot ele au exploatat-o în felul lor specific” ( Erik H. Erikson, psihanalist).

  1. ,,Când tatăl meu a plecat în război, în ’41, eu aveam nouă ani și aveam doi frați înaintea mea mai mari și doi după mine, mai mici, din care mama a mai născut o fată, în ’41. Tata a plecat în război în ’41 și mama a născut-o pe sora-mea tot în ’41. Noi am fost șase copii la mama, tata a plecat în război în ’41 și nu s-o mai întors, dus a fost și n-a mai venit înapoi și noi am crescut foarte greu”. (A.M, vârstă neprecizată, sat D., județul Botoșani,  intervievată de Melania Oana Anton, în data de 10.05.2013);
  2. „A venit al doilea război mondial, fiind aproape de Ploiești, ne bombardau americanii, era cerul plin de avioane Erau zonele astea petroliere la marginea Ploieștiului și voiau să le distrugă și ai noști, ca să dispară zona asta de furnale, dădeau cu niște gaze, iar în toată zona era ceață. Da’ se dădea alarmă intrai în panică, te ascundeai! Doamne…aveam în grădină făcută o groapă și un tunel special pentru asta. Când dădeau alarma, gata, veneau avioanele și ne ascundeam acolo. Asta se întâmpla ziua! Și noaptea veneau rușii (??? n.n.) cu avioanele, bombardau zona în partea une am fost noi…ne sculau la unșpe noaptea și acolo ne refugiam..Dădeau niște bombe…că eram aproape de calea ferată și voiau să o distrugă ca să nu mai treacă orice mijloc de transport al oamenilor care făceau naveta în zonele noastre la Ploiești!”. ( L. M. P., 80 de ani, comuna M., județul Prahova, intervievată de Cristina Gabriela Dăroiu);
  3. „În timpu’ bombardamentului, acolo, în marginea satului, tot în bahna asta erau niște soldați și aviația i-a luat la țintă și unii au scăpat acolo, într-un pârâu la Albei, unii n-au scăpat, vreo cinci. Ceilalți, după aceia au fugit, iar oamenii în loc să ajute pe cei care erau răniți, i-a dezbrăcat, le-a luat cizmele, se certau între ei, trăgeau de ei și mi-aduc aminte de unul care avea burta sfârtecată de o schijă, cum țipa, cerea ajutor, de aceea am zis că omul devine o fiară, asta nu-mi dispare niciodată”. ( V.Ț., 76 de ani, comuna F., județul Bacău intervievat de Florin Diac în data de 8.11.2014);
  4. ,,Nemții au fost dezarmați bineînțeles, dar acum treceau, treceau rușii și mi-aduc aminte că tata mi-a adus o băncuță cu două găleți de apă și cu niște ulcele și cum treceau rușii atât m-o învățat să spun: vada, vada, adică apă. Și treceau rușii, soldații și-mi puneau niște bănuți din ăia acolo, copeici bineînțeles, dar îmi amintesc și un lucru urât, când un ofițer, în orice caz era călare pe cal și avea epoleți, nu mă pricepeam eu atuncea așa, a venit cu cravașa și-a lovit câțiva soldați și țin minte cuvântu ăla: period, mai târziu am aflat că înseamnă înainte. Și am rămas uimit cum îi lovea și nu le dădea voie să bea. În final, cu bănuții ăia mama s-a dus după aceea la ofițerii ăia ruși care au fost cantonați în casa învățătorului, care era cea mai arătoasă, cea mai așa, mobilată să spun și a primit pe banii ăia, pe un pumn de bani din ăia monede din alea și hârtii ce-aveau ei ruble, copeici, a primit un cocoș mare, bucurie că am mâncat și noi pe săturate atunci”. ( V.Ț., 76 de ani, comuna F., județul Bacău intervievat de Florin Diac în data de 8.11.2014);
  5. ,,Când se retrăgeau nemții aici era refugiată toată lumea, pe la mănăstire. Veneau rușii în urmă și trecea câte un neamț, săracul, vai de capul lui, fugea flămând, venea la noi, cerea mâncare, lua mâncarea și pleca. Într-o seară, toamna, lapoviță și ninsoare, nici nu culesesem merele, doișpe nemți la noi, au intrat pe ușa aceea, noaptea. Au lăsat caii la cimitir, au venit încoace toți, au cules merele, pe urmă au venit în casă, noi văruisem. Erau îmbrăcați frumos tare, erau ofițeri. Și mie îmi era frică dacă vin rușii și îi găsesc, ne împușcă și pe noi. Și ne-am dus pe afară, au venit nemții, au dat roată sobei, erau flămânzi săracii, erau înfrigurați. Aveam o găină, au luat-o ei. Și le-am zis ,,vin rușii”. Și câte unu, câte unu, au ieșit și au plecat pe deal, spre mănăstire. Eu, în urma lor, m-am dus să sap cartofii. Ei erau pe burtă, în iarbă, stăteau și așteptau să vadă dacă vin rușii, așa cum am zis noi. Am simțit ceva în iarbă, dar nu mi-a fost frică. A doua zi m-am gândit, cred că erau nemții. Ei au fost la mănăstire, au mâncat acolo. Dimineața s-au dus la stână. Acolo au înfipt niște aparate în pământ și au vorbit în Germania și le-au spus să vină cu elicopteru (???n.n.) să îi ia. Au început a cânta când le-au răspuns, aveau de băut, au făcut o horă mare”. ( I. T., comuna B., județul Bacău, intervievată de Andreea-Diana Dulhac, în data de 29.04.2011);
  6. ,,Au venit rușii să mă ia la muncă. Eu am trecut pârâul și m-am ascuns după o căpiță de fân. Și eu, copilă, să mă uit să văd unde-s rușii. Și el a văzut și a întins arma. Ion era traducător pe lângă ei și a pus mâna pe armă: ,,Nu se poate, e sora mea”.,, Vino încoace” mă chemau rușii. Și îmi aduc aminte, mă suiam pe scări și a venit rusu și m-a prins de mână să vadă dacă tremuram. Și Ion îmi zice: ,,Tu, ce ai scos capul? Că dacă nu eram eu, te împușca!”. Erau niște proști rușii, umblau cu ceasurile de masă legate la spate! Pe urmă cumpărai cu kilu de la ei, dar înainte de război nu știau ce e ăla ceas. Spunea socrul meu că a venit odată un rus la el și s-a descălțat că nu putea merge. Avea unghiile întoarse, că nu și le-a tăiat niciodată. I-a tăiat socru’ miu unghiile cu briciul și s-a încălțat și își proba picioarele rusu, să vadă cum e. La noi, în livadă cânta Katiușa, era plin de mașini cu ruși. Luau vacile și le tăiau pe drum, când vroiau și le mâncau. Noi am avut trei porci și pe toți i-au tăiat și i-au făcut cu orez. Dar ne-a dat și nouă, ne dădeau rușii. De asta se spune că erau buni”. ( I. T., comuna B., județul Bacău, intervievată de Andreea-Diana Dulhac, în data de 29.04.2011);
  7. ,,A fost foarte greu…În ’46 parcă a fost foametea cea mare. Nu se găsea nici un grăunte, nimic, se duceau tocmai în Banat cu toate hăinuțele pe care le aveau, sumane, cum era atunci, se țesea haine de casă, nu găseai de cumpărat. Plecau cu ele în Ardeal și le dădeau pe o trăistuță de grăunțe. Câtă lume a murit pe tren, obosiți, adormeau și cădeau. Lume multă, numai de bară se țineau, ca să se poată ține cu o mână și oboseau și se scăpau. Atunci a venit cu cuvioasa Paraschiva de la Iași, au purtat-o din comună în comună, până la Ghimeș. De la Ghimeș n-a mai plecat, n-a mai putut s-o urnească. Și-n urma ei a plouat. Eram la biserică în Brusturoasa, când a început să plouă. Îmi amintesc că eram acolo și când a văzut că plouă toată lumea a intrat înăuntru (…)Atunci a fost secetă mare, de asta a fost foamete. După s-a mutat seceta în Ardeal și veneau cu hainele celelalte să cumpere porumb de la noi”. ( I. T., comuna B., județul Bacău, intervievată de Andreea-Diana Dulhac, în data de 29.04.2011);
  8. „În ’47 a fuăst fuamete, eram băieţandru, şi atuncea nu avem porumb să facă mămăligă sau pită, şi mama mia mergea că lu tata ierea frică să se ducă, şi bătea uărzu spicu dă uărz, nu te lăsa că dacă te prindea, era bai. Mama mia, fincă eram copii mulţi, mergea şi aduna snuăpi dă uărz pă lângă ia şi acuălo bătea şi făcea câte o dublă dă uărz şi o ducea la muară, ş-am mâncat mămăligă dă uărz cu lapte, ierea foarte bună şi ierea griău atunci în ’47, ierea griău după răzbuăi, eria foarte griău. Am umblat cu opinci dă cauciuc, nu ca acu cu încălţăminte d’asta, cu izmene dă craţi şi dă fuior şi tata niău s-a învăţat să facă dân cauciuc opinci cu nituri şi ni-a făcut, dân roată dă motocicletă ni-a făcut opinci cu nituri şi cu d’alea unmblam la şcoală, foarte bune, nu degera, nu nimnic, erau foarte bune, d’alea aş mai vrea şi acuma…”. (N. M., 80 de ani, comuna B., judeţul Covasna, intervievat de Alexandra Marin, în data de 23.11.2013);;
  9. „Regim de teroare, oamenii au fost forţaţi să se înscrie în colectiv, le-a luat pământul, animalele, şi au fost obligaţi să se ducă să munceasc la colectiv. Îmi amintesc de când aveam trei, patru ani, îmi vedeam părinţii trişti, însă eu mă refugiam în natura, îmi plăcea foarte foarte mult peisajul, îmi plăceau florile […] Tatăl meu era mai mult arestat, din cauza pământului, nişte pământ pe care pur şi simplu l-a avut moştenit de la părinţi… şi a fost foarte trist, era tot timpul arestat. Şi cum ar fi fost sărbătoriile fără tata? Trist.”. (D.I., 78 de ani, judeţul Braşov intervievată de Claudia-Andreea Horvat, în data de 07.12.2013);
  10. ,,N-aveam șase ani de zile și m-o mânat tata cu caprele, m-o luat la deal. […] Ei s-au dus la stână și m-o lăsat cu caprele acolo, tăiase un fag și m-o lăsat la fagul cela, acolo. Vine lupu, da eu nu știam că-i lup, ziceam că-i capău… numai vine lupu din pârâu, sare la mine. Io când am văzut boala cea mare, cu capu’ mare, am început a răcni: ho, ho! El m-o înconjurat pe aici înapoi, m-o înconjurat pe mine și s-o dus și mi-o luat o capră, di unde erau caprele. Eu când am văzut că-mi ia capra, am început a țipa, dupa ea… Ș-am scos capra, era târâtă la deal, eu desculț, o ducea ca trenu’, l-am agiuns cu bățul, țo,țo! Când o văzt că-l agiung din urmă, o lăsat capra. … și mama și tata m-o auzât că io răcneam tare. O venit mama: ,,Ci-i mamă?’’  ,,Mamă,o vinit un câne mare, vânăt și mi-o luat o capră, capra o umplut-o de sânge, că o prins-o de gât”,  da’ capra o trăit… Mama tot nu mi-o spus că-i lup, m-o luat cu vorba: ,,Ei …, lasă-l mamă,  s-o dus, ghine c-o fugit…’’. (C., 87 de ani, sat D., județul Bacău intervievat de Valentin Crăciun, în data de 10.05.2017);
  11. „Faptul că părinţii mei nu au avut bani, nu au putut să cumpere încălţăminte, şi cea mai mare parte a timpului am umblat desculţă. Când m-am făcut mai mare, doar atunci am primit o pereche de papuci pe care le-am purtat mulţi ani. Dar eram mulţumită cu atât. Nu doar noi am fost săraci, ci aproape toată lumea din sat. Oamenii nu au avut bani să cumpere încălţăminte şi haine. Încălţăminte puteam să cumpărăm doar pe puncte. Noi nu am avut puncte, doar cei care au lucrat în fabrică au avut puncte.  Ca să facem rost de puncte dădeam lapte la oamenii care lucrau în fabrică, iar ei în schimb ne dădeau puncte. Nici măcar aţă nu puteam cumpăra. Îmi amintesc că mama trebuia să rupă cercefurile pentru a face rost de aţă ca să poată să coase un nasture…”. (M. B., 76 de ani, județul Brașov, intervievată de Istvan Bodi, în data de 08.12.2013);
  12. „Eram copil când a murit tata aveam unșpe, doișpe ani aveam. Muncă, am muncit de mititică am muncit, când veneam tocmai de la Albotești cu vacile, două vaci, trei vaci, câte avea Costică Văsâi (n.r. unchiul), le păzeam de două ori pe zi. Mă duceam dimineața, la douășpe acasă, pe la două iar plecam cu ele, stăteam până seara, a fost greu tare, pe urmă am terminat cu vacile, m-am dus la prășit cu sapa, mă trezeam dimineaţa la cinci, la șase, plecam cu sapa în spinare și mai veneam seara când întuneca. […] La fratele lui tata am fost argată acolo, mă ținea desculță, dezbrăcată, îmi dădea numai mămăligă cu castraveti murați să mănânc cu vacile, din mămăliga și castraveți murați nu mă scotea. Când veneam acasă îmi dădea lapte cu mămăligă să mănânc și atât. Nu-mi dădea carne, nu-mi dădea, uite așa amărâtă…”. (M. Ş., vârstă neprecizată, comuna M., judeţul Bacău, intervievată de Andrei Alexandru Bânțu, în data de 07.05.2017);
  13. „Şi ne duceam cu vitili şi făceam câte un foc…eram şi băieţi şi fete..şi jucam pă vale p-acolo..şi găseam poşmogi d’ăia dă prune şi ne cocoţam în toţi prunii după poşmogi, nu ca acu’ să mănânci toţi biscuiţii şi toate prăjiturili alea după piaţă…păi ce-aveam… iarna făceam poame… tăiam merili şi le-înşiram pă o aţă mare şi le puneam la uscat şi poame le zicea. Poame, prune d’alea lojnie…aveam cuptor d’ăla dă le usca…asta mâncai iarna, nu ca acu’, să mănânci numai ciocolăţi… nu prea era aşa ciocolată… bomboane d’alea în polei, când era dă Crăciun. Brad am avut dă când mă ştiu… ne făcea brad în toţi anii. Era alte timpuri…nu ştiu cum să zic… cu tradiţiile astea aşa… dă Sfântu Ioan umbla cu trăiţii..te prindea pă drum, te ridica în sus, te trăiţea..ca să-i dai bani, ceva…”. (A.T., 70 de ani, comuna S., judeţul Prahova, intervievată de Gabriela-Irina Ţănău în data de 30.11.2013);
  14. „M-am născut în anul 1926 şi era mai bine dacă nu existam, la ce viaţă de mizerie am avut, am copilărit lângă nişte părinţi bătrâni, am fost săraci, n-a’ avut părinţii pensie, nici putere să ne crească, am fost trei fraţi: doi băieţi şi o fată […] tata mă lua cu el la plug să ţiu de cai, să săpăm, să punem porumb, fasole să avem ce mânca iarna, n-am trăit din alte părţi, n-am avut posibilitate, … am avut căruţă cu doi cai, plug, mergeam în toate părţile să-l ajut pe tata, tata a fost bolnav, … a avut hernie şi pă vremurile alea nu era doctori, n-avea cine să te opereze, mureai când venea ziua, nu mai aveai scăpare. Am dus-o aşa mulţi ani. S-a deschis o mină de cărbuni la Palanga, Filipeştii de Pădure, a intrat frateli mieu ăl mare la Palanga, lua pâine, lua alimente, dar nouă nu prea ne didea, le ţinea încuiate într-un cufăr. Când a luat şi mama o mână de făină i-a dat cu pumnul pe sub coaste de a durut-o până a murit, că i-a luat făină din cufărul lui”. (P.I., 87 de ani, comuna F., judeţul Prahova, intervievată de Oana-Denisa Oprea în data de 17.11.2013);
  15. ,,Tata fiind pădurar, avea un câine foarte rău. Părinții fiind la treburile câmpului acest câine a scăpat din legătoare. Noi, copiii, nu aveam curajul să ne apropiem de el. Scăpând, singurul refugiu a fost pe casă. De la ora npuă și până seara la optșpe, nouășpe, noi am stat pe casă, de frica câinelui, până au venit părinții de la munca câmpului să lege animalul și să putem coborî, să stăm la masă, să ne odihnim. Ne-a pârlit soarele fără apă”. ( V.R., comuna B., județul Bacău, intervievat de Emilia Iojă în data de 19.11.2014);
  16. ,,Prima mea dragoste a fost Mariana, evident. Mariana cu care la vârsta de trei ani am pornit să mergem în lume, ca în povești. Tot satu a pornit în urma noastră și ne-au găsit undeva în afara satului, undeva peste dealuri și eram deja plecați departe, departe. Doi copii mici de trei ani.. a fost o iubire mare între noi și uite așa toate s-au năruit plecând cu școala din clasa a cincea la Alba Iulia ”. ( S., județul Brașov, intervievat de Roxana-Maria Prăjescu în data de 3.01.2015);
  17. ,,Referitor la învățător, ce aș putea spune, salaru’ învățătorului, Dumnezeu să-l ierte, Bălăiță, băiatul lui a ieșit la pensie tot profesor la Balani, avea salariu încât putea cumpăra cu el, deci cu un salar de învățător cumpăra patru kilograme de mălai, atât era de scump mălaiu’ și cine îo asigura mâncarea învățătorului? Comunitatea. Îmi aduc aminte când a zis, Vasilică spune lu’ bunicu’ că mâine este ziua în care aduce el de mâncare și spune-i să-mi aducă mămăliguță, da nu cu cartofi, ci (cu) lapte acru, că știu că are vacă. Îmi aduc aminte într-adevăr eram și eu mândru că i-am adus învățătorului de mâncare”. ( V.Ț., 76 de ani,  comuna F., județul Bacău intervievat de Florin Diac în data de 8.11.2014);
  18. ,,Cum era îmbrăcămintea noastră? Păi am spus, până la școală purtam niște cămăși făcute din câlț din cânepă, nu din fuior, alea erau aparte, așa, din câlț, lungi până la glezne, nu prea îți dădea posibilitatea să alergi. Trebuia să iei cum iau femeile poalele ălea ridicate în sus, ca să poți alerga după vite, fiindcă trebuia să mergem. Mergeam desculți toată vara și talpa așa de tare se bătătorise încât nu mai intrau spinii(…). Primele opinci mi le-a făcut bunicu’ din piele de porc și eram mândru că am, dar asta cu mult mai înainte..Și m-am dus prin zăpadă, s-au umezit așa și le-am pus noapte pe sobă. Dimineața le-am găsit roase, pisica mi le-a stricat ( râde n.n.)”. Poate cel mai amărât om eram eu, că mi-am pierdut opincile”. ( V.Ț., 76 de ani, comuna F., județul Bacău intervievat de Florin Diac în data de 8.11.2014);
  19. ,,Îmi aduc aminte că mergeam pe deal, cu vitele așa, aveam și câti, câti patru oi, după noi, cârlani, cum se spune în mediul acesta, așa și cu cartea în mână, cu cartea în mână, de multe ori nu aveam timp să scriu acasă, nu era curent electric, era cu lampă. Ei, se făcea economie și la gaz, se făcea economie, bani nu erau și-atunci mergeam …si-atuncea trebuia să mergem cu cărțile pe deal. Mergeam cu cărțile, di multi ori scriam, nu se scria ca acum, cu stiloul. Legam câti o peniță, penița de un bețișor, făceam frumos cu cuțitașul și cu ață papiotă așa șî cu călimara la noi și scriam pe deal. Mai venea câte o gură de ploaie cine știe cum și păta ceea ce am scris, mă apucam din nou și așa mai departe. Era foarte greu, părinții ne canalizau mai mult spre muncă, nu spre carte.”. (I.B. 65 ani, comuna Ș., județul Bacău, intervievat de Teodora Cercel în data de 15.11.2014);
  20. ,,În timpul zilei, muncă, pe sub seara învățam, îmi aduc aminte cum stăteam la lampă, că era lampă, că nu era curent electric, era lampă cu picior, puneam pe masă și obosiți de la treabă, toată ziua la muncă, până la ora doisprezece la școală, și după aceea eram acasă, mâncam, plecam cu animalele pe câmp, veneam acasă și mă pregăteam pentru..n-aveam pauză, mă pregăteam pentru a doua zi. Și învățând acolo, după ce se întuneca, intram în casă. Stând la lampă acolo, lampa emana niște gaze, niste noxe din acestea și tot…încă n-apucam bine să termin de învățat, după aceea, cum eram învățați: întâi învățăm și după aceea scriem, așa și când ajungeam la scris nu reușeam de cele mai multe ori să scriu că oboseala, plus acele gaze de la lampă și cădeam cu capul pe masă. Nu mai știu, venea mama, mă lua și mă dezbrăca și mă așeza în pat”. (I.B. 65 ani, comuna Ș., județul Bacău, intervievat de Teodora Cercel în data de 15.11.2014);
  21. ,,Miereu am avut certuri cu mama, tata șî frații din cauza asta. Îmi plășea sî citesc șî să văd filme. Toată ziua mă dușeam să văd filme la Moș Mitriîă, moșu’ din partea lu’ tata. Când veneam acasă, tata mă bătea că Anișoara fășea toată treaba șî eu umblam ușărnic, așa-mi zicea..Șî ci bisalturi mai îmi dăde…”. (M.C., 64 de ani, comuna C.,județul Iași, intervievat de Ioana Bumbar în data 15.11.2014);
  22. ,,Cum cu unu’ Mihai Botezatu. E o poveste lungă, frumos încodeiată pe hârtie, când i-am adus și ăăă aveam rivalii noștri dintr-un sat peste un deal, Ghilăveșteni, Ghivălești se numea satul, noi îi spuneam Ghilăveșteni. Și noi doi copii, cu oile, le-am dat drumul prin porumbi, am adunat toamna dovlecii, i-am pus în rând, așa ca la bateria de artilerie. Am așezat dovlecii, era o pantă mare, cam de vr’o 500-700 de metri în pantă. Și i-am provocat pe acești copii de-acolo, care erau gloate, erau peste douzeșicinci, treizeci, că atunci copiii nu plecau nicăieri, erau mulți și mai mari și mai mici. Și i-am provocat cu anumite strigături de copii și nu știu ce. Și când au intrat în jumătatea pantei, am început să rostogolim. Eu, de la un capăt, ălălalt, Mihai, de celălalt capăt și s-au dus, i-au lovit, au fugit, s-au dus. Noi repede am adunat oile de prin porumbi, de prin…unde erau scăpate prin bucățile oamenilor și am luat-o la fugă. Când au ocolit ei și au ajuns, eram departe”. (,,I. H. din comuna P., județul Vâlcea, intervievat de Oana Mihaela Lazăr, în data de 22.11. 2014);
  23. ,,Mama care, eu fiind cel mai mic, m-a iubit în mod deosebit de mult și, în același timp, m-a protejat. Eu cel puțin m-am trezit așa, tot timpul lângă mama. O ajutam la făcut mâncare, la tăiat ceapă, la tăiat pătrunjel, la curățat cartofi, la treburi de genul acesta, pentru că vedea că tot timpul o urmăream din ochi, tot timpul și ea zicea: ,,Ce tot te uiți la mine? Ce..îți place cum fac eu mâncarea? ”. ,,Da, îmi place și vreau să te ajut! ”. Și asta m-a ajutat foarte mult în viață, pentru că eu și la ora actuală mă implic, îmi ajut soția la făcut mâncare”. (I.B. 65 ani, comuna Ș., județul Bacău, intervievat de Teodora Cercel în data de 15.11.2014);

Proiectele de sociologie vizuală ale studenților Facultății de Sociologie și Comunicare, Universitatea „Transilvania” din Brașov” au demarat în 2006. Din 2008, sub denumirea generică  ,,Dincolo de gard,  ele s-au focalizat pe oamenii din lumea satului. Sub forma unei crestomaii de texte ați putut lectura citate din interviurile de istorie orală luate acestora, grupate în șase sfere: despre copilărie, despre adolescență, despre tinerețe, despre viața de adult, despre bătrânețe și despre părinți.

Gândurile aparțin unor vârstnici care au acceptat să se destăinuie, transformându-l astfel pe studentul din anul I într-un fel de duhovnic. Un duhovnic care va recunoaște apoi că a fost copleșit de această experiență a simplului fapt de a trăi, sau cum îl denumeau grecii, zôê.

Îmbogățirea reprezentărilor studenților legate de  viață, luarea în seamă a subiectului respondent ca persoană  și producerea unei solidarități intergeneraționale au constituit și ele ținte ale demersului pedagogic.

Mărturisirile celor intervievați  sunt despre muncă, sacrificii, sărăcie, suferință, abnegație, rezistență, despre violență, cu toate strategiile supraviețuirii, însoțite de o inevitabilă substanță sufletească, a limpezirii, dar și a nedumeririi, a împăcării,  dar și a revoltei, în căutarea sensului a ceea ce a fost trăit. Nu întâmplător spusele unora dintre ei poartă o inconfundabilă pecete a metafizicului.

Există totuși o întrebare:  cum poate să apară  o conștiință a libertății într-o lume a traumei, în condițiile în care nimeni nu recunoaște răul făcut comis.  Ideea libertății nu se naște acolo unde oamenii cred că ei au fost simple victime, având doar de suportat condițiile din jurul lor. Poate că  la spovedanie se ajunge la conștiința vinovăției. În orice caz, în aceste mărturisiri, așa ceva nu a apărut. O fi oare vorba de rușinea celui de șaptezeci de a recunoaște, în fața unuia de douăzeci de ani, nedreptatea  făcută  aproapelui său?

 

 



Facebook
  • ala

    Excelent: „Îmbogățirea reprezentărilor studenților legate de viață, luarea în
    seamă a subiectului respondent ca persoană și producerea unei
    solidarități intergeneraționale au constituit și ele ținte ale
    demersului pedagogic.“