Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană. Fragmentul XVII, despre moartea unei filosoafe de ,, o umanitate excepțională”

autor:   28 iulie 2017  

Stefan Ungurean

Epimeleia heatou. Sintagma are, după Foucault, trei definiții. Prima înseamnă ,, o atitudine faţă de sine însuşi, faţă de ceilalţi, faţă de lume” . A doua vizează ,, un anumit mod de a veghea asupra a ceea ce gândim, asupra a ceea ce se petrece în gândire”. Al treilea sens ,, desemnează şi o serie de acţiuni pe care le exercităm singuri asupra noastră înşine, acţiuni prin care ne luăm în îngrijire pe noi înşine, prin care ne modificăm pe noi înşine, prin care ne purificăm şi prin care ne transformăm şi ne transfigurăm” . De aici tot felul de practici: tehnicile de meditaţie, de rememorare a trecutului, tehnicile examenului de conştiinţă. Totul se încadrează în diada subiect-adevăr. Preocuparea de tine însuți a avut la bază, susține Foucault, o valență pozitivă pe care ,,s-au constituit moralele cele mai austere, mai riguroase, mai restrictive pe care le-a cunoscut Occidentul şi care nu trebuie atribuite creştinismului , iar aceste reguli au fost transferate ,, în interiorul unui context care este acela al unei etici generale a non-egoismului, fie sub formă creştină, a obligaţiei renunţării la sine însuşi, fie sub aceea ,,modernă” a unei îndatoriri faţă de ceilalţi – indiferent că este vorba de aproapele nostru, de clasă, de patrie”.

Prin epimeleia heatou, ajungem la noțiunea de ,,spiritualitate” prin care definim ,, ansamblul acestor căutări, practici şi experienţe care sunt purificările, ascezele, renunţările, convertirile privirii, modificările existenţei etc. şi care constituie, dar nu pentru cunoaştere, ci pentru subiect, pentru însuşi fiinţa subiectului, preţul care trebuie plătit pentru a putea accede la adevăr”. Acest lucru înseamnă că accesul la adevăr este condiționat de o transformare a subiectului-cunoscător. Examenul de conștiință al acestuia reprezenta un moment preliminar al transformării ce se opera prin intermediul unui mentor cu rost de directorat de conștiință.

Pe aceste urme grecești se va construi ideea creștină, aceea care presupune că accesul la adevărul mântuirii presupune un lung exercițiu pe care creștinul trebuie să-l facă pentru a fi capabil de a-l cunoaște și de a-l asuma. Atunci când Biserica, ca organizație, și-a asumat rolul de directorat de conștiință ea a intrat într-o realitate complexă, în care solicitarea examenului de conștiință se realizează în cadrul unor raporturi și practici organizaționale definite, printre altele, de competiție și de putere, așa cum arată orice organizație, și care nu puteau fi deci străine organizației religioase. Rezolvarea se găsește în vorba populară, cea care recomandă să nu te uiți la ce face preotul, să te uiți la ce spune preotul.

Descartes și Kant fac ca noțiunea de epimeleia heatou să fie pusă între paranteze, astfel încât cunoașterea poate accede la adevăr, fără ca subiectul să fie obligat să se schimbe. Ea exprimă separarea între actul de cunoaștere și acțiunea comunicativă. Sau cum spune Habermas: ,,participanţii, temele şi contribuţiile nu sunt restricţionate”. Cu alte cuvinte, nu contează cine spune, importantă este doar dezbaterea legată de adevăr. Unde duce acest lucru?

2.Părăsind Parisul științei și al culturii cu personalitățile lui, Matthieu Ricard ia contact cu Orientul și descoperă, prin diferență, că intelectualii francezi ,, talentul lor, capacitățile intelectuale și artistice nu-i făceau și bune ființe umane. Un mare poet poate fi un pungaș, un mare savant poate fi nefericit în forul său interior, un artist poate fi plin de orgoliu. Orice combinații, bune sau rele, erau posibile . A trăi în consecvență cu adevărul pe care te străduiești să-l obții prin cunoaștere nu mai reprezintă un fapt necesar. Sau în exprimarea lui Foucault ,, aşa cum arată el de-acum înainte, adevărul nu mai este capabil să salveze subiectul”.

3. Filosoafa şi psihanalista franceză Anne Dufourmantelle, în vârstă de cincizeci și trei de ani, a făcut stop cardiac, încercând să-l salveze de la înec pe fiul uneia din prietenele sale, în vârstă de zece ani, pe plaja din Pampelonne, Saint Tropez, în apropierea localităţii Ramatuelle (sud-estul Franţei). Acest lucru s-a întâmplat duminică, 23 iulie.

,,Le Monde” publică a doua zi un articol semnat de Elisabeth Roudinesco, filosoafă și psihanalistă franceză de origine română ( de citit cele două cărți ale acesteia, din care cea cu interviuri luate lui Derrida ,, Întrebări despre ziua de mâine. Psihanaliză și deconstrucție” reprezentând o bună introducere în opera gânditorului ) cu titlul ,, Auteure Anne Dufourmantelle était d’une « humanité exceptionnelle »”, justificându-și caracterizarea prin faptul că ,,cea în cauză era atentă la suferințele celuilalt și capabilă să-și arate devotamentul în orice circumstanță”. Anne Dufourmantelle, doctor în filosofie al Universității Paris-Sorbonne și diplomată la prestigioasa Brown University ( acolo unde ani buni, ca professor emerita, a predat Sanda Golopenția), a susținut teza de doctorat cu titlul ,,Vocația profetică a filosofiei”, în care se ocupă de două figuri emblematice ale ,,cesionării subiective”, Casandra lui Eschil, expresia fatalității și Iona, ,,predicția nerealizată ce deschide un viitor omului în accederea lui spre o umanitate spirituală”.

Citez din Roudinesco: în ,, L’Intelligence du rêve” :,,ea privea visul ca un instrument major al transformării sinelui”, o afirmație care te trimite cu gândul la Borges și Walter Benjamin, considerând că ,,cineva ar putea înnebuni dacă ar fi împiedicat să viseze. Își poate salva viața, ascultându-și visele la timp”. În ,, En cas d’amour. Psychopathologie de la vie”: ,, ea descrie suferințele cuplului – certuri, gelozii, separări, trădări, – întrebându-se de ce atâția bărbați și femei își asumă o plăcere răutăcioasă de a repeta inconștient situațiile anxiogene, până la punctul de a-și transforma viața într-un permanent supliciu ”. Anne Dufourmantelle considera în ,, Puissance de la douceur” că blândețea are o putere infinită, transformând trauma în creativitate, ea ,, aparținând copilăriei, este o reîntoarcere la sine, numele secret al frumuseții și al elanului mistic”. În ,, Éloge du risque”, plecând de la citarea de către Anne Dufourmantelle a celebrului vers al lui Hölderlin. ,, Acolo unde sălăşluieşte pericolul creşte de asemenea şi ceea ce salvează”, Roudinesco vede în moartea tragică a Annei Dufourmantelle chiar ideea din această carte: că riscul este contrariul miraculos al nevrozei, riscul înseamnă a trăi cu scopul de extirpa orice dependență, fiind un subiect esențial al oricărei forme de etică. Altfel spus, orice conduită etică este astăzi o conduită riscantă.

Îndrăznesc să fac o completare. Prin întreaga sa conduită și, mai ales,prin moartea sa, Anne Dufourmantelle repune în discuție una din problemele care i-a frământat pe greci, aceea a identității dintre a fi subiect al acțiunii și subiect al adevărului.

Am citit în aceste zile cronicile filosofice pe care le-a ținut de doi ani în ,,Libération”. Nu voi intra în amănunte, voi reproduce succint câteva idei din interviul apărut în jurnalul francez în data de 15 mai 2017 și care a avut ca temă chestiunea mâniei (colère). Așa am aflat că mânia este simultan o emoție și un fruct al gândirii. Că sursa mâniei este o decepție sau o trădare, ea fiind o reacție la injustiție, la nerecunoașterea unei suferințe sau, pur și simplu, a stării de fapt. Că deși ideea creștină recomandă nonviolența, să nu uităm totuși de mânia Mântuitorului în alungarea comercianților din Templu. Exprimând un elan vital, mânia reprezintă un mijloc de a scăpa de melancolie. Că dacă nu există un obiect asupra căruia să se îndrepte mânia, ea se exercită înspre cel care o trăiește. Mânia este o formă de mândrie, semnul unei crize, iar a o bloca ar însemna să pui în pericol organismul, căci corpul social ca și corpul uman nu ar mai avea mijloace de a se exprima. Ea îndeplinește funcția de catharsis. În acest sens, ea este salvatoare. Fără mânie subiectul se afundă în resentiment. Mânia este acompaniată de o lipsă a cuvintelor care să o exprime: ,, cuvintele juste sunt împiedicate în a fi spuse, ele nu ajung să fie formulate”. Starea de mânie poate fi depășită prin limbaj, ,, prin dialogul cu celălalt pentru a obține recunoașterea legitimității punctului său de vedere”. Or aici ne confruntăm cu o dificultate practic insurmontabilă în societatea noastră, care este ,, perversiunea limbajului”. Este vorba de limbajul de lemn, de limbajul-vid, mai rău decât cel al cinicului, e vorba de limbajul pervers. Cum instituțiile nu pot ieși din această situație, revine indivizilor sarcina de a reconstrui un dialog eficient care ar converti mânia nu în ură, ci în relația dintre două inteligențe loiale. E vorba de a trece de la asigurarea celuilalt că îl auzi ce spune la momentul ,,înțeleg ce spui”.

Sunt surprins de faptul că doar murind am putut afla de acest gânditor, prietenă de altfel cu Derrida. Iar temele puse în discuție mi-au arătat că distanța dintre țara căreia îi aparține și țara de care aparțin eu nu stă doar în prezența sau absența autostrăzilor. Iar faptul că a murit așa cum a murit, încercând să salveze viața unui copil de zece ani a scos în evidență o altă diferență, anume faptul că eu trăiesc într-o atmosferă culturală în care se aplaudă atunci când se afirmă că un intelectual se cunoaște după capacitatea lui de ști marca whiskyului pe care-l consumă sau a săpunului pe care-l folosește la duș.

I-am povestit unui prieten despre Anne Dufourmantelle și el mi-a relatat un fapt petrecut cu ani în urmă, într-o localitate din Oltenia, unde un canal de irigație se vărsa într-un puț. Un om vede cum un copil cade în respectivul canal și sare în ajutor, îl salvează, dar nu reușește să mai iasă la mal și este prins de forța apei și aruncat fără putință de scăpare în puțul în cauză. Era rom, era familist, avea copii acasă. Mai mult ca sigur că el aparținea României ,,gurilor știrbe”. Două istorii similare, în două colțuri opuse ale Europei, o singură atitudine în fața problemei morții: salvarea celuilalt cu orice risc, fără a te gândi la propria persoană. ,,Cine salvează o viață e ca și cum a salvat o lume întreagă”.

Dispariția Annei Dufourmantelle mi-a arătat că, spre deosebire de Elisabeth Roudinesco, eu nu prea mai am ce face cu expresia ,,umanitate excepțională”, dacă aș avea curajul de o folosi. De altfel bănui că și Celălalt, gândind la lumea lui, din care fac și eu parte, la aceeași concluzie ar ajunge. Și cum cred în aforismul din Talmud: ,, dacă eu nu sunt pentru mine, cine va fi? Și dacă nu sunt decât pentru mine, cine sunt? ”, descopăr că, de fapt, aici este problema.

,,Vorba” care mi-a intrat în suflet, aflată de la un prieten, anume că ,, viața este un exercițiu de sinceritate” m-a obligat să reflectez la o temă. Spune textul creștin: ,,Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru cei pe care-i iubește” ( Ioan, 15, 13). Oare eu aș putea face ce a săvârșit Anne Dufourmantell, dacă m-aș trezi într-o situație similară cu a ei?



Facebook