Romania Sociala logo
Menu

Romania deleuziană: fragmentul XV, despre privire

autor:   5 iunie 2017  

Stefan Ungurean

Inima modernului este ,,visul transparenței”. Modernul crede ,, că există procese ascunse, forţe esenţiale generatoare de procese, fenomene şi mecanisme sociale care, dacă ar fi revelate şi manipulate ar putea conduce la o societate nouă şi mai bună”. Postmodernul pune preț pe ,, să vedem ceea ce se vede” (Foucault). În această a doua situație, două sunt obstacolele, ,,ceața” de pe proprii ochii, pe de o parte și ochelarii de soare pe care celălalt și-i pune, să nu i se vadă, prin ochi, sufletul, pe de altă parte. Eseul de față este dedicat privirii și vizibilului.

1. Eram proaspăt boboc când l-am cunoscut pe Simi. Simi era nevăzător și stătea în aceeași cameră cu Călin, colegul meu de an. La sugestia lui Călin, îl însoțeam pe Simi, la braț, la întoarcerea de la cursuri. Simi se întreținea în facultate făcând masaje. Era foarte căutat tocmai pentru că era nevăzător, iar femeile își puteau expune intimitatea fără reținere. Privirea ca amenințare la adresa integrității femeii și orbul care nu intră în acest joc al puterii ! Neştiind cum să-mi mulţumească, mi-a propus să mă înveţe să fac masaj, el fiind un profesionist cu clientelă gen balerine de  la ,,Opera Română”. Din cauza inocenței și a pudorii am refuzat ,,fericirea” ce mi se propunea: bani şi sex. Cuceririle sale erotice rezultau din ,,mecanica” masajului și nu mi-a pomenit niciodată ceva despre dragoste sau despre îndrăgostire. Iar eu nu puteam concepe că ar putea exista sex fără dragoste. Simi, orbul, înțelegea viața mult mai bine decât mine și așa cum era, văzuse și  trăise realități despre care eu nu avusesem habar.

2. A jigni prin privire, când ne holbăm pe stradă la persoane cu sindrom Down, la persoane cu dizabilități fizice ! Moștenim și ducem mai departe, inconștienți, o întreagă istorie a normalizării și a normalului, considerându-ne pe partea pozitivă a lucrurilor și asta ca un merit personal!

3. Skiul ține de subteranele dezinhibării, născute din atracția spre cinetism. Era o primăvară friguroasă, încă lumină.Eram singur. Am ales o pantă domoală, la capătul căreia era un gard de sârmă care avea rostul de a opri ca skiurile desprinse din clăparii skiorilor să ajungă în valea îngustă și abruptă. M-am legat la ochi cu un fular și am început să fac cristiane. Am reușit câteva, după care am dat fularul jos și am descoperit că parcursesem deja o treime din distanță. Mi-am pus din nou fularul pe ochi și am continuat. Brusc am dat cu capul în ceva tare. Ajunsesem la capătul pârtiei și nimerisem unul din stâlpii ce susțineau gardul. Ghinionul nu s-a oprit aici căci, de fapt, mă lovisem de sârma care lega gardul de stâlp. După ce zăpada s-a înroșit binișor, mica hemoragie de la nivelul sprâncenei s-a oprit. Sunt convins că prevăzătorul muncitor român nu a lăsat înadins nelegate capetele de la sârme doar pentru ca unul ca mine să dea cu capul în ele! La ceva vreme după această întâmplare, am început să mă întreb, oare cum se descurcă nevăzătorii, fără să se rănească, dacă nu cunosc în prealabil topologia locului? Pentru mine totul a ținut de aventură, în sensul cel mai pur, așa cum o descrie Simmel, ca fiind ,, desprinderea (ei) din legăturile și înlănțuirile acelor conținuturi ( ale vieții, n.n.) și concentrarea ei în într-o existență proprie”. Mi-am dat seama că orbul se confruntă cu o aventură ce are un cu totul alt conținut, ce ține de neprăvăzutul și amenințările fiecărui moment cotidian, într-o permanență înlănțuire, ca regulă și nu ca excepție, chiar dacă e vorba de strada pe care a mers de o mie de ori până atunci.

4. Am primit odată o temă de cercetare atipică: trebuia să spun dacă firma ar rezista la o dublare a cifrei de afaceri în următorii trei ani. Firma producea softuri.Când ajung la interviuri, sunt prevenit că mă voi întâlni cu un caz special. În fața mea un bărbat, până în treizeci și cinci de ani. După nici trei minute, lacrimile îi invadează ochii. Îl privesc uimit. De fapt, simpla mea prezență, de om care pune întrebări, îl rănea. Eram martorul neputinței sale de a-și reprima suferința. Era de curând tată și descoperise că fetița nu putea vedea.

Mi-am amintit instantaneu că în urmă cu douăzeci de ani cunoscusem o doamnă, pe cât de suavă, pe atât de tristă. Am aflat apoi că are un băiețel orb și că ea, împreună cu mama, se ocupă de el. Soțul părăsise imediat ,,nava”. După ani buni am aflat citind un interviu că băiatul terminase conservatorul și luase locul trei la un concurs de pian, la Moscova. Acest lucru mi s-a părut pur și simplu extraordinar! Mi-a apărut ca lumina zilei cum compensarea absenței vederii copilului a reprezentat pentru mamă și pentru bunică o miză existențială totală, dacă pot spune așa.

Am început să dau telefoane și am ajuns în cele din urmă să vorbesc cu mama pianistului. Am avut noroc, femeia și-a adus aminte de mine și am rugat-o să accepte să fie sunată de un tată. Nu mai știu nimic despre cel în cauză, de fapt, strângerea de inimă mă împiedică să mă interesez. Pentru că dacă ceea ce spune Simmel este adevărat, anume că ,, femeia își elimină din conștiință condiția ei de femeie mult mai rar decât bărbatul condiția sa de bărbat” și că ,, femeia se pare că nu este niciodată părăsită de sentimentul, mai clar sau mai opac, că ea este femeie; faptul acesta constituite fondul care nu dispare niciodată în întregime și pe care se desfășoară toate sensurile sau conținuturile vieții ei, ei bine, atunci condiția femeii nevăzătoare este mult mai dificilă decât aceea a bărbatului nevăzător. Ca și cum nu ar fi fost suficientă situația în care se găsește.

5. Sunt implicat într-un proiect de diagnoză organizațională. Firma distribuie telefoane mobile și are câteva filiale în Transilvania. Ajung la una din aceste filiale. Sunt primit de șefa de magazin, o doamnă atrăgătoare, în jur de treizeci de ani. Se uită la mine și-mi spune că dacă va mărturisi ce se petrece în firmă se va ști că de la ea au pornit lucrurile și va fi dată afară, iar ea este divorțată, are de crescut un copil de șapte ani, trebuie să aibă grijă și de părinți, care sunt bătrâni și bolnavi, iar locuri de muncă nu se găsesc. Îi iau mâna, o țin strâns în a mea, o duc spre inimă și o rog să se uite în ochii mei și să-mi spună apoi dacă crede că eu aș putea-o trăda. Privirea ca antecameră a încrederii! O conving să ieșim din firmă și să bem o cafea împreună. Mi se destăinuie că este șantajată sexual de managerul comercial din București, în schimbul primirii ultimelor tipuri de telefoane. Cum nu cedează este mereu amenințată cu datul afară din motive de neîndeplinire a țintelor în vânzare. Tăcem și ne uităm unul în ochii celuilalt. Privirea ca tristețe, ca revelare a unuia către celălalt și de confirmare a solidarității.

6. Jorge Luis Borges: ,,Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alții și-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat ca întotdeauna ca o bibliotecă; și aici mă aflam eu. Eram, într-un fel, centrul celor nouă sute de mii de cărți în numeroase limbi și în același timp mi-am dat seama că abia puteam să descifrez coperțile și structura cărților. Atunci am scris acea poezie intitulată Poemul darurilor, care începe astfel: ,,Nimeni să nu reducă la lacrimi și reproșuri/ Această demonstrație de măiestrie/ A Domnului care, cu magnifică ironie/ Mi-a dat în același timp cărțile și noaptea”. Borges și-a pierdut treptat vederea, încă de la nașterea sa, în 1899, iar în 1955, când era deja orb, a fost numit directorul Bibliotecii Naționale a Argentinei. Memoria lecturilor făcute până în acel moment l-a salvat în perioada nopții în care intrase, Borges urmând sfatul lui Rudolf Steiner, anume că: ,, atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe. Memoria, punctul de sprijin al nevăzătorului în viață. Orbul nu poate spune: mă uit și uit!

7. Am fost la câteva din conferințele pe care părintele Teofil Părăian le-a ținut la Brașov. Nevăzător din naștere, a trăit cea mai mare parte a vieții la Mănăstirea Sâmbăta. Trei lucruri m-au impresionat: cultură teologică, simplitatea discursului și siguranța cu care își susținea afirmațiile. Aveai senzația că are un aparat special prin care vede dincolo de aparențe, simplificând totul. Nu pot să nu leg acest lucru de modul în care antichitatea definește prostul: ,, Stultus este în primul rând cel aflat în bătaia tuturor vânturilor, deschis spre lumea din afară, altfel spus, cel care lasă să-i pătrundă în minte toate reprezentările pe care i le oferă lumea exterioară. Reprezentări pe care el le acceptă fără a le examina, fără a şti să analizeze ce anume reprezintă . Orbul nu-și poate permite să fie în bătaia tuturor vânturilor!

8. Este duminică și sunt invitat la Deane`s Irish Pub & Grill, la o cină pe întuneric. La intrare se formează grupuri de câte patru, cinci persoane, atâtea cât pot sta la o masă. Foarte mulți sunt tineri, atrași pesemne de ineditul situației. Sunt preluat de Costi care este nevăzător și care mă roagă să pun mâna pe umărul lui. De mâna mea se ține o tânără delicată, subțirică ca o trestie, cu părul blond și ochii albaștri. După ea vine Cristi care este orb din naștere. Costi îmi spune să urmez cu piciorul șnurul care este fixat de podea. La un moment dat îmi atrage atenția să feresc capul. Ajungem în sală, beznă totală. Pe bâjbâite găsesc scaunul. Suntem așteptați de Răzvan și el orb. Totul este o acțiune de caritate organizată de Asociația Bastonului Alb. Costi vine și ne întreabă ce comandăm. Eu vreau ceai. ,, Nu se poate servi ceai, pentru că se poate vărsa, comandați la sticlă”. Încep să vorbesc cu Răzvan. S-a născut cu miopie la un ochi, a făcut operație, ea nu a reușit, a rămas cu un singur ochi care, la solicitare, a cedat, în proporție de nouăzeci la sută. Este căsătorit și are o fetiță de cinci ani care sare să-l ajute mereu, în casă. Îmi spune că guvernările nu-i sprijină, că ar trebui ca pe marginea trotuarelor să existe benzi, așa cum ,, a văzut” că sunt în Italia și Spania, ca să se poată ghida în mers. Nu știe să citească în braille, dar se crede un norocos, căci până să orbească, el a văzut cum arată culorile, roșu, galben, verde…Delicata de lângă mine îmi spune să întind mâna și să iau o bomboană de care este atașat un răvaș. Răvașul conține un text scris obișnuit, dar și în braille. Ea dă răvașul lui Cristi, vecinul de masă care citește în braille: ,,Dragostea e oarbă!”, moment în care ea exclamă ,,extraordinar” și declară că dorește foarte mult să se îndrăgostească. Pe întuneric, totul devine mai acut, cuvintele parcă își recuperează din importanța pe care au avut-o odată. Cristi citește apoi răvașul meu: ,,închide ochii și vei vedea”. Dimineața s-a citit în biserică pericopa ,,vindecarea orbului din naștere”. Sunt surprins de coincidență.

9. Textul pericopei este în Ioan, 9. 1-38. Ea începe prin întrebarea adresată Mântuitorului de către ucenici: ,, Învățătorului, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?. Iisus a răspuns: ,, N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui, ci s-a născut așa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” . Biblia ecumenică, ediția 2012, precizează că în lumea veche, exista o concepție puternic înrădăcinată între păcat și infirmitățile fizice. Redarea vederii ar reprezenta ilustrarea în om a originii sale divine și invitația de a primi adevărata lumină, prin trecerea de la lipsa de credință și moarte la credință și viață.În acest sens, orbul ar putea fi considerat drept prototipul acelora care acced la credință.

10. Spune Goffman: grecii au creat termenul de stigma pentru a se referi la semnele corporale menite să expună ceva neobișnuit și rău în ceea ce privește statutul moral al deținătorului acestor semne corporale. Asta înseamnă că orbul nu poate intra în mecanismul stigmatizării producătoare de identități prin folosirea de stereotipuri și, ca atare, el își construiește noile relații plecând de la presupoziția că celălalt este o ființă umană ca oricare alta.

11. Citesc în Taubes o interpretare a celebrei definiții a dragostei a apostolului Pavel, din Epistola întâi către Corinteni: ,, acum dar rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea”, anume că ,, nu rămân nicicum toate trei. Cum poate să rămână speranţa? Când văd, faţă-n faţă, nu mai am nevoie de speranţă. Atunci văd. Câtă vreme aştept autobuzul, sper. Când autobuzul a venit, mă urc în el. Iar credinţa înseamnă: că merg în întuneric. Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Când vezi, nu mai e nevoie să crezi” . Cuvântul cheie din acest paragraf este ,,rămân”. Biblia ecumenică sugerează că în raport cu realitățile care trec, credința, speranța și dragostea rămân dincolo de orice. Or pentru Taubes, aceste lucruri nu ,,rămân”, căci ,,vizibilitatea” le face inutile. Subtil mod de a pune între paranteze ideea creștină!

12. ,, în afară de experiența personală, de ce alt mijloc dispunem noi pentru a evalua cunoașterea aspectelor subtile ale conștiinței? Natura conștiinței nu are nici formă, nici substanță, nici culoare, ea nu poate fi cuantificată. A nu ne baza pe experiența personală ar însemna să negăm să negăm a priori orice posibilitate de antrenare a spiritului, susceptibilă a dezvolta calități peste medie și să limităm domeniul cunoașterii la lumea vizibilă sau măsurabilă! Asta ar însemna, de asemenea, că orice criteriu de autenticitate trebuie să fie în mod obligatoriu la îndemâna tuturor, oricând, oriunde și să se găsească exclusiv în domeniul material”. Afirmațiile de mai sus aparțin lui Matthieu Ricard. Matthieu Ricard este călugăr budist și în discuția cu tatăl său, filosof raționalist francez, e vorba de Jean-François Revel, scoate în relief câteva elemente care constituie specificul budismului. Sunt surprins de faptul că și în ideea creștină se solicită a nu se limita cunoașterea doar la ceea ce este vizibil, la lumea măsurabilului, care ar face ca autenticitatea umană să fie căutată doar în dimensiunea materială a vieții.

12. Tema relației dintre autenticitate umană și dimensiunea materială a vieții l-a preocupat pe Tocqueville și se regăsește în reflecțiile sale din ,, Despre democrație în America”. Convingerile se construiesc pe verbul ,, a crede”, iar ,, când convingerile sunt puse la îndoială, oamenii sfârşesc prin a se simţi legaţi doar de instincte şi de interese materiale, care sunt mai vizibile, mai uşor de sesizat şi mai inerente naturii lor, decât convingerile” . Și Tocqueville continuă: ,,nu observaţi că religiile se şubrezesc şi că noţiunea divină a drepturilor dispare? Nu vedeţi că moravurile se strică şi că o dată cu ele se şterge concepţia morală a drepturilor? Nu vă daţi seama că, mai peste tot, credinţele fac loc raţionamentelor, iar sentimentele cedează în faţa calculelor? Dacă în mijlocul acestei zguduiri universale nu izbutiţi să legaţi ideea drepturilor de interesul personal, care rămâne singurul punct fix în inima omului, ce va rămâne pentru a guverna lumea dacă nu frica?” . Dacă asociezi această analiză cu declararea de către Nietzsche a morții lui Dumnezeu și-ți însușești apoi viziunea lui Foucault, anume că secolul al XIX-lea a dat drumul la două dezinhibări, cea socială și cea rasială, amândouă negând drepturile omului, una ducând la totalitarismul de stânga, cealaltă la cel de dreapta, atunci se cuvine să recunoaștem viziunea profetică a discursului tocquevillian și că cele întâmplate în secolul al XX-lea nu au fost accidente ale istoriei.

13. Ultima privire a condamnatului la moarte, așa cum apare într-un text al lui Dostoievski:,, Știa dinainte la ce se va gândi: voia anume să-și închipuie cât se poate de rapid și mai clar ce va urma; cum vine asta, că uite, el acum există, trăiește, iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate altcineva – dar cine anume? Și unde va fi?  Pentru toate aceste spera să găsească răspuns în răstimpul celor două minute! În apropiere era o biserică și turla aurită a templului strălucea în bătaia razelor unui soare sclipitor. Își amintea că nu fu în stare să-și ia ochii de la această turlă scăldată în razele scânteietoare pe care le răsfrângea; nu se putea desprinde de aceste luciri; i se părea că ele sunt firea cea nouă cu care el, peste trei minute, se va contopi într-un fel oarecare . Această stare a contopirii o înțelegi dacă ai înotat vara la mare, până la plasele pescarilor sau dacă te-ai dus în înaltul cerului și ai stat acolo măcar o oră, simțind curenții de aer și soarele care te arde. Atunci înțelegi că tu ești o limită și că dincolo de această limită există altceva în care ai dori să te dizolvi.

14. În mistică ,,sufletul nu se dă altuia spre a fi văzut şi examinat, printr-un întreg sistem de mărturisiri”, el se vede pe sine însuși, mai precis ,, el se vede pe el însuşi în Dumnezeu şi-l vede pe Dumnezeu în el însuşi” .

15. Marius Daniel Popescu este șofer în Lausanne. L-am cunoscut pe vremea când era student la silvicultură. După 1990 a plecat în Elveția devenind unul din cei mai importanți scriitori de limbă franceză, laureat al premiului ,,Robert Walser” pe 2008, pentru ,,Simfonia lupului”. L-am invitat în garsoniera unde locuiam. Curentul electric fusese luat ca urmare a austerității din acei ani și așa, pe întuneric, Marius mi-a povestit despre o călătorie făcută pe scara vagonului.La ieșirea din gară un ceferist i-a sugerat că ar mai avea timp să sară, iar dacă nu o face, să fie atent la poduri. Trenul are porțiuni în care merge cu o sută treizeci la oră, viteză la care Marius fu obligat să se lipească de ușă și așa cum era, ochii lui s-a întâlnit cu ochii unui copil de vreo șapte ani, ochi în ochi, despărțiți doar de sticla de la ușă. În timp ce pentru ceilalți călători, prezența lui pe scara vagonului ținea de un pariu legat de cât va reuși să reziste, pentru copil, totul era suferință și nu întâmplător plângea. Un copil care trăiește spaima că celălalt ar putea muri! ,,Mă gândeam că fiecare cruce are mortul ei și că aș putea fi și eu o cruce pe marginea liniei ferate!”. În întunericul camerei am avut impresia că văd câteva lacrimi.

16. Bucureștiul anilor 80. O femeie umblă prin molozul de la dărâmături și scoate de-acolo rama unei ferestre care fusese la casa ei. Arhitectul o întreabă ce face cu fereastra aceea, acasă, la bloc, unde primise drept compensație o locuință pentru casa distrusă. Citez cu aproximație: o pun ca amintire, căci prin fereasta asta am privit când mi-am așteptat logodnicul să tocmim nunta, tot prin ea am privit la sosirea musafirilor la masă, când am facut botezul, tot prin ea am privit dacă au venit oamenii să ducă praporele când mi-a murit tata, spuse femeia. Și continuă: de fereastra asta sunt legate cele mai importante clipe din viața mea și o duc la bloc să-mi aduc aminte de toate astea.

17. ,,Panopticon înseamnă două lucruri: înseamnă că totul este văzut tot timpul, dar mai înseamnă şi că întreaga putere care se exercită nu este decât un efect de optică. Puterea este fără materialitate, nu mai are nevoie de toată această armătură simbolică şi reală a puterii suverane; nu are nevoie să ţină sceptrul în mână sa sau ridice sabia pentru a pedepsi; nu are nevoie să intervină ca un trăznet în maniera suveranului. Această putere este mai degrabă de ordinul soarelui, a luminii perpetue; este iluminarea non-materială care se răsfrânge asupra tuturor cărora se exercită” . Mai precis scopul Panopticului este ,, de a face ca supravegherea să fie permanentă în efectele sale, chiar dacă e discontinuă ca acţiune; ca perfecţiunea puterii să tindă să facă inutilă actualitatea exercitării ei; ca acest aparat arhitectural să fie o maşină capabilă să creeze şi să întreţină un raport de putere independent de cel ce exercită această putere” .

Despre panoptism este vorba în construcția închisorilor sub formă de cerc și nu doar a închisorilor, numeroase construcții moderne au adoptat principiul în cauză. Toate celulele sunt orientate spre centrul cercului și au doar gratii. În mijlocul cercului este un turn în care stă gardianul care, prin simpla privire, îi controlează pe toți deținuții. Sistemul face o economie maximă la costurile de control. Știm că tocmai costurile ridicate de control au contribuit, alături de alți factori, la prăbușirea societăților sclavagiste, feudale și comuniste și au făcut nerentabile mecanismele lor economice, chiar în condiții de dezvoltare. Dar în plus, se poate spune ,,că panopticul este cel mai vechi vis al celui mai vechi suveran: nici unul dintre supuşii mei să nu-mi scape şi nici unul din gesturile vreunui supus al meu să nu-mi fie necunoscut”.

18. Am contract de selecție și recrutare cu o firmă condusă de unul din mahării momentului. Sunt chemat la discuții. Sala în care intru are cam douăzeci și cinci, treizeci de metri. Omul meu stă la un birou, aflat în celălalt capăt, în diagonală în raport cu ușa. Când intru sunt șocat de ceea ce văd: pe lângă perete, pe o lățime cam de doi metri stau de-a valma tablouri, statuete, sculpturi.Viteza de deplasare nu-mi permite să evaluez calitatea exponatelor. Când ajung în preajma gazdei observ că în fața sa sunt deschise vreo zece monitoare prin intermediul cărorare, cu ajutorul unor camere de luat vederi, supraveghează ce se întâmplă în birouri. Camera de luat vederi, noua formă de panoptism! Cel în cauză are o imagine publică proastă în pofida colecției de artă pe care o deține. Aveam să trăiesc pe propria piele confirmarea acestei imagini. Vorba bufonului din ,,Regele Lear”: ,,Toți cei care-și văd lungul nasului, dar n-au miros, sunt orbi”. Rămâne întrebarea: cum este posibil ca verbul ,,a avea” să nu se întâlnească cu verbul ,, a fi”?

19. Prima explicație. Există în Derrida o analiză legată de vizibil făcută de Hegel: ,, Se poate, de asemenea, spune că vederea dă sens teoriei. Ea suspendă dorința, lasă lucrurile să fie punându-le deoparte, în rezervă sau interzicându-le consumul. Vizibilul împărtășește cu semnul faptul că, spune Hegel, nu se mănâncă”. Teoria, susține Hegel, este ,,moartea dorinței, moartea din sânul dorinței, dacă nu chiar dorința de moarte”. Or ,,vederea se găsește în raport pur teoretic față de obiecte”. În schimb ,,urechea aude, fără a se îndrepta practic spre obiecte, rezultatul acelei vibrări interioare a corpului, prin care nu mai apare figura materială, calmă, ci primul mod, mai ideal de a fi al sufletescului” .

20. O a doua explicație ține un exercițiu pe care grecii îl făceau și pe care îl mai vedem astăzi la pictorii de biserici sau de icoane, înainte de a se apuca de lucru. Este vorba de transformarea prealabilă a subiectului în vederea accederii la un adevăr, de a deveni o persoană spirituală, asta însemnând ,,că trebuie ca subiectul să se modifice, să se transforme, să se deplaseze, să devină, într-o oarecare măsură şi până la un anumit punct, altul decât el însuşi pentru a căpăta dreptul de a accede la adevăr” . În afara acestei schimbări, nu putem semnifica ceea ce vedem, nu putem ,,vedea ceea ce se vede”.





Facebook