Romania Sociala logo
Menu

Şcoala şi fantomele din viitor

autor:   8 februarie 2017  

Mihai Bolonyi

Orice profesor este fericit şi se mândreşte cu elevii care au avut rezultate bune la materia pe care a predat-o. Problema este daca vreunul se gândeşte la cei care au avut note mici, care nu s-au descurcat, nu şi-au continuat studiile, au abandonat şcoala şi, mai ales la cei care, după ce termină studiile, nu-şi găsesc un loc de muncă în domeniu. Rămân aceştia din urmă în memoria profesorului?

Într-o dimineaţă, în drum spre birou, mă întâlnesc cu un fost coleg de liceu cu care am rămas în relaţie de prietenie. Aflu că doi dintre copiii lui sunt înscrişi la liceul la care am fost împreună, care între timp are clase şi pentru elevii de gimnaziu. Oarecum nostalgic, îl întreb dacă s-a revăzut cu foştii profesori şi dacă a vorbit cu vreunul din ei. Îmi spune că doar doi mai predau, dar că nu a stat de vorbă cu ei. Îmi povesteşte în schimb că s-a reîntâlnit cu o fostă profesoară din gimnaziu, care pe atunci era şi directoarea şcolii.

În primul moment, aceasta nu l-a recunoscut însă, dar după ce au stat de vorbă a început să-şi reamintească de el, ajungând ca în final să-i ceară iertare, dar nu pentru că nu l-a recunoscut. A realizat că fostul elev nu se regăsea în memoria ei deoarece nu şi-a pus niciodată problema viitorului şi destinului celor pe care i-a avut ca elevi.

Povestirea m-a impresionat şi mi-am adus aminte de spusele lui Deleuze: „Fantomele ne ameninţă cu atât mai mult cu cât nu vin din trecut.” (Gilles Deleuze) Aş vrea să spun că este un caz izolat, dar a trata elevii ca pe nişte produse pe bandă rulantă reprezintă o problemă a sistemului educaţional. În relaţia cu un elev, profesorul nu se raportează ca la o fiinţă, ci ca la un bun material. Lipsa unei griji faţă de celălalt generează comportamente autoritare din partea profesorilor şi sentimente de neputinţă şi vinovăţie din partea elevilor. Aceştia din urmă ajung în situaţia de a nu mai avea încredere în propriile forţe pentru că aceasta nu le-a fost alimentată de nimeni şi ajung în situaţia de a trata şcoala cu indiferenţă sau chiar de a o abandona.

România, potrivit Eurostat, este între primele 3 state din Uniunea Europeană în privinţa abandonului şcolar timpuriu. Mai concret, 18,9 la sută dintre tinerii între 18 şi 24 de ani renunţă la sistemul educaţional. În studiu se mai arată că rata de părăsire este mai ridicată în rândul locuitorilor din mediul rural, a populaţiei de etnie romă şi a copiilor cu nevoi speciale.

Avem două tipuri de abandon: unul la nivel practic, altul simbolic. În prima categorie, îi regăsim pe elevii care finalizează studiile liceale, în cel mai bun caz susţin şi examenele de bacalaureat, dar pentru care şcoala nu reprezintă un mediu care să ofere acces la o profesie anume sau cel puţin, să ofere un statut social. De aceea, pentru această categorie nici nu se pune problema continuării studiilor superioare. Tot aici se regăsesc şi cei care abandonează liceul înainte de a susţine examenul de bacalaureat sau, în cel mai fericit caz, finalizează clasa a XII-a, dar fără diplomă de absolvire. În a doua categorie, îi regăsim pe cei care îşi continuă studiile, se înscriu la o facultate, dar după ce le finalizează îşi găsesc locuri de muncă care nu sunt corelate cu bagajul de cunoştinţe acumulate sau nu sunt încadraţi ca având studii superioare.

Din această perspectivă, absenteismul devine o problemă socială, o conduită care reflectă lipsa de interes, motivaţie şi încredere în educaţia şcolară. Din păcate, ignorarea sau sancţionarea unui asemenea comportament pot doar contribui la cronicizarea fenomenului. Elevii care sunt percepuţi ca făcând parte din una din cele două categorii sunt etichetaţi ca fiind indisciplinaţi, iresponsabili, neimplicaţi, dezinteresaţi etc., calificative care aparţin unui climat disciplinar. Într-un astfel de mediu nu există nicio interogare asupra cauzelor pentru care apar astfel de comportamente din partea elevilor.

În paradigma puterii disciplinare, atunci când se trecea de la statutul de elev la cel de angajat, nici nu conta ceea ce ştiai înainte, pentru că mereu se lua totul de la zero, exista un început şi un sfârşit. Doar că odată cu depăşirea acestei paradigme nu mai avem de a face cu diferite etape, ci cu o continuitate a procesului de dezvoltare personală şi profesională: „În societăţile disciplinare, nu încetăm să reîncepem (de la şcoală la cazarmă, de la cazarmă la uzină), în timp ce în societăţile de control nu terminăm niciodată cu nimic, întreprinderea, formarea, serviciul fiind stări metastabile şi coexistente ale unei aceleaşi modulaţii, ca un deformator universal” (Gilles Deleuze). Deocamdată, odată ce elevii îşi încheie stagiile de studiu, nu beneficiază de consiliere profesională, sunt pe cont propiu, nimeni nu se mai interesează care le este (va fi) destinul, ca şi cum profesorul şi-a încheiat sarcinile de serviciu odată ce elevul a terminat cu examenele de absolvire. Ceea ce reiese de aici este o criză a sistemului educaţional cauzată de schimbările de paradigmă care s-au produs în discursurile şi practicile sociale şi cu care şcoala nu a ţinut pasul.

Modelul disciplinar, atât de folosit – până la uzare – nu numai că nu mai este funcţional, dar poate fi chiar dăunător. Dacă am schimba perspectiva, ar fi limpede că atitudinile elevilor, descrise mai sus, reprezintă o formă de protest. Acestea nu sunt determinate numai de mediul şcolar în general. Rolul profesorului este unul foarte important, nu se realizează doar prin predarea materiei şi nu se sfârşeşte odată cu încheierea situaţiei şcolare.

În paradigma disciplinară elevul nu are niciun grad de autonomie. Am putea spune că singurele lui îndatoriri sunt de a fi cuminte şi de a memora lecţiile predate. Mă voi referi din nou la Deleuze care remarca diferenţa dintre formele de ideologie şi devenirea prezent şi care ar putea reprezenta o posibilă regândire a raportului de putere dintre profesor şi elev: „… a avea o idee nu înseamnă ideologie, înseamnă practică. (…) nu idei juste, ci pur şi simplu, niste idei. Pentru că ideile juste sunt, de fiecare dată, nişte idei conforme cu nişte semnificaţii dominante sau cu nişte cuvinte de ordine prestabilite, ele sunt întotdeauna nişte idei care verifică ceva chiar dacă acest ceva este doar de ordinul viitorului şi chiar dacă acest viitor este însuşi viitorul revoluţiei. În timp ce „pur şi simplu idei” înseamnă devenire-prezent, bâlbâiala în idei, ceva ce nu se poate exprima decât sub forma de întrebări, care fac, mai curând, să tacă răspunsurile. Sau a arăta ceva simplu, ceva care distruge toate demonstraţiile.” (Gilles Deleuze)

Am realizat zeci de consilieri de orientare profesională cu elevi de liceu şi instinctual m-am poziţionat în schema disciplinară. Profesorii mi-au atras atenţia că risc să pierd legătura cu elevii şi am schimbat rapid macazul. Astfel, pot să spun că am observat că şi profesorii au conştientizat că autoritatea nu mai reprezintă formula câştigătoare. Ceea ce am simţit însă este că elevii aveau sentimente incerte în ceea ce priveşte viitorul lor şi aveau foarte puţină încredere în ei şi în ceea ce le-a oferit şcoala.

Problema nu e că autoritatea a slăbit şi nu a fost înlocuită cu altceva, problema este că şcoala nu are în vedere crearea unei persoane, adică a unui subiect în raport cu un adevăr. Ce presupune asta?

Asta înseamnă a-l pune pune în faţa unui adevăr capabil să-l transforme, adevăr legat de devenirea lui şi care, evident, nu poate fi furnizat de ştiinţele exacte. Din acest punct de vedere, „…profesorul (…) devine un operator al reformei de sine a individului şi al formării individului ca subiect.” (Michel Foucault). După Foucault, pentru ca elevul să se găsească în relaţie cu un adevăr este esenţial să aibă parte de un director de constiinţă. Aceasta deoarece, ca să păstrăm tonul filozofiei lui Foucault, nu cunoaşterea de sine este importantă, ci îngrijirea de sine. Cunoaşterea obiectivă garantează evoluţia şi dezvoltarea unei societăţi, dar nu şi a unui şcolar. Dar să fim atenţie la acest aspect! Există o afirmaţie a lui Dostoievski ( „Însemnări din subterană”) că 2+2=4 înseamnă începutul morţii, nu al vieţii.

Mult mai importantă pentru elev este ca prin intermediul tehnicilor de sine, elevul să îşi construiască încrederea în sine şi îşi dezvolte un sentiment de apartenenţă faţă de această lume, deoarece „ a crede în lume este ceea ce ne lipseşte cel mai mult; am pierdut cu totul lumea, am fost deposedaţi de ea. A crede în lume înseamnă şi a suscita evenimente, chiar mici, care scapă controlului ori a face să apară noi spaţii-timpuri, chiar de suprafaţă ori de volum reduse.” (Gilles Deleuze).

Un model care poate reprezenta o alternativă la cel disciplinar este cel al reţelei, căruia îi este specific o arhitectură pe orizontală şi care se opune exercitării oricărei forme de autoritate. Reacţia de revoltă legată de modelul disciplinar se produce deja în firme: „… cadrele tinere, ingineri şi tehnicieni care, formaţi intr-un mediu familial şi şcolar mai permisiv, suportă greu disciplina de întreprindere şi controlul frecvent al şefilor, se revoltă împotriva autoritarismului, când sunt supuşi acestuia, dar refuză să-l exercite asupra subordonaţilor lor” (Luc Boltanski, Ève Chiapello). Este posibil deci ca la acest nivel pragmatic să asistăm la o reconfigurare a raporturilor de autoritate şi că, în viitor, firmele să caute nu oameni docili şi disciplinaţi, ci persoane mult mai relaxate, creative în raporturile lor de muncă. E vorba de o anumită ,,plasticizare” a locului de muncă.

Conceptul de plasticitate ar putea reprezenta o nouă direcţie paradigmatică. Acesta are o dublă calitate: aceea de a lua o anumită formă, dar şi de a se rupe/exploda când presiunea este foarte mare. Constatarea lui Catherine Malabou că: „… lumea şi-a schimbat regulile. Acestea nu mai sunt supunerea, disciplina, morala, ci flexibilitatea, schimbarea, viteza de reacţie etc.” exprimă tocmai această plasticizare.

Dacă vom merge pe această direcţie, vom avea o nouă dinamică a relaţiilor profesor-elev, astfel încât se aşteaptă ca profesorul să meargă mai degrabă pe tipologia coach-ului, în care elevul nu se va rezuma doar la a face ceea ce i se spune, de unde se generează îndoiala, frustrarea şi teama de eşec. Va trebui să depăşim etapa în care profesorul îi spune elevului doar ce trebuie să facă şi ce nu. Din perspectiva analizei tranzacţionale, ideal ar fi să se facă trecerea de la relaţia Părinte-Copil, la una Adult-Adult.





Facebook