Romania Sociala logo
Menu

O nouă criză politică: Problema de fond nu este a Președintelui Klaus Johannis, ci a Constituției

autor:   28 decembrie 2016  

Cătălin Zamfir

Mărturisesc că adesea realitatea mă șochează. Ea se dovedește mult mai imaginativă decât mine.

După 1989 am crezut cu fermitate că alegerile parlamentare sunt o șansă de schimbare în mai bine. Alegerile exprimă voința colectivității. Definiția cea mai simplă a democrației este: votul este suveran.

Pe 11 decembrie am fost bucuroși: am închis o pagină și am deschis o alta. Alegerile au fost clare. Este firească nerăbdarea. Vom avea guvernul care a fost ales. E drept, puțin cam târziu, dar cu siguranță înainte de sărbători. Vom intra în noul an eliberat de trecutul de care speram că ne-am despărțit prin votul nostru.

Șocant însă: cursul normal al instaurării noului guvern este din nou blocat. Orice zi de amânare are un cost pentru România: un cost economic, un cost politic, un cost al demoralizării colective și al conflictelor politice.

Era normal ca președintele să nominalizeze candidat ca prim-ministru pe liderul partidului politic care a câștigat alegerile. În toate democrațiile ”normale”, nominalizarea președintelui partidului majoritar nu reprezintă acordarea unui drept, ci a unei responsabilități pentru realizarea programului politic ales de majoritatea populației. Nu președintele, ci parlamentul are responsabilitatea de a decide guvernul.

Ce s-a întâmplat? Înainte de alegeri, Președintele a formulat în mod repetat un avertisment derutant. Nu va nominaliza un ”penal”. Mai mult: ”Eu vreau guvernul meu”. Avertismentul clar era adresat celor care politic nu erau pe placul Președintelui: Dragnea, Tăriceanu, potențial cei neagreați de președinte. Un avertisment și celorlalte partide care ”nu sunt ale președintelui”. Formula de ”penal” nu există în limba română. Ea încalcă presupoziția fundamentală a justiției moderne de nevinovăție până la proba finală, și de aceea anticonstituțională. În ceea ce privește pe câștigătorul prezumat al alegerilor, Dragnea, s-a sugerat posibila respingere a lui de către președinte ca argument o lege mai veche și confuză, care nu a fost abrogată sau modificată datorită unei neglijențe parlamentare și o condamnare care în opinia celor mai mulți incorectă, rezultatul unui joc politic. Să ne amintim. Dragnea a fost condamnat pentru că a mobilizat participarea la referendumul de demitere a președintelui Băsescu. Pentru mine o asemenea condamnare juridică mi s-a părut de la început scandaloasă. Este o vină colectivă că tolerăm scandalurile juridice. Este o parte a trecutului de care trebuie să ne despărțim în 2017. Nu pot să uit pe procurorii care îi forțau pe bătrâni din sate să jure cu mâna pe biblie, pe un colț de capotă, că au votat. Fapt fără precedent care nu a fost în nici un fel sancționat.

S-a zis: nu contează dacă legea este absurdă și condamnarea e incorectă, dar justiția trebuie respectată. Argumentul poate este corect, dar insuficient. Trebuie să luăm în considerare și un alt aspect: populația a votat pentru o coaliție politică, pentru programul propus de acesta și, evident, pentru cei doi președinți ai celor două partide, pentru ”penali”. Nu este o problemă juridică, ci una politică: un conflict între erorile posibile ale justiției, pe de o parte, și voința clar exprimată prin vot a populației.

Cine va soluționa acest conflict ? Este evident că nu președintele are mandat să soluționeze asemenea probleme, ci doar parlamentul care exprimă voința colectivă. Soluția normală este: președintele, dacă are îndoieli în justețea propunerii primite, prezintă parlamentului problema, cu argumentele pro și contra, acesta urmând să ia decizia. Constituția prevede că parlamentul, nu președintele este cel care ia decizia de alegere a primului ministru. Mi se pare simplu și constituțional. Procesul politic va merge mai departe fără tensiuni. Dacă acest conflict se va bloca la nivelul președintelui, este clar că termenul de democrație nu mai are sens.

Dragnea a dorit să nu se producă o întârziere a instaurări unui guvern și a făcut o altă propunere de premier. După părerea mea problema era mult prea gravă pentru a o ocoli prin compromisuri. Compromisuri de acest fel au mai fost făcute în anii trecuți, iar rezultatul a fost mereu dezastros. Ieri președintele a respins propunerea lui Dragnea fără nici o justificare. Era normal să indice o motivare. Mai mult, președintele a declarat că nu va accepta vreodată un guvern social-democrat. Informația oferită public de Tăriceanu.

Din păcate, ne confruntăm cu un conflict între voința populației și voința președintelui. Pe de o parte este votul majorității. Pe de altă parte președintele a invocat faptul că a fost ales prin vot universal, exprimând și el voința populației. Această ultimă afirmație, fără o precizare, este o eroare. Votul pentru parlament a fost pentru un program politic de guvernare. Președintele nu s-a prezentat la alegerea sa cu un program de guvernare, ci cu un mandat limitat: nu să acționeze cum vrea el, ci să asigure echilibrul politic al țării, respectând cu strictețe voința poporului. Orice acțiune în afara acestui mandat președintele încalcă constituția. Eu, ca cetățean, sunt suveran. Dl. Johannis este și el, ca cetățean, suveran. Parlamentul, ca expresie a votului, este suveran. Este și președintele suveran ? Președintele în acest sens universal nu este suveran, ci cu prerogative strict limitate de prevederile Constituției. În secolul XVIII un rege al Franței a spus: ”legea sunt eu”. Dar și atunci afirmația a fost considerată ca ceva ce nu trebuia făcută. În secolele următoare, nici un rege nu a mai îndrăznit să facă o asemenea afirmație. Suveranitatea lor a fost mereu limitată de lege și de cutumă.

Suntem blocați de conflictul politic generat de decizia președintelui. Cât va dura această criză Și cine va suporta costul ei ?

Personal, cred că președintele face abuz de funcție, dar totodată consider că problema unei posibile vini a președintelui este superficială. Problema de fond este alta. Constituția a creat un risc major de conflict structural: pe de o parte partidele politice care merg la alegeri parlamentare la vot, formează parlamentul ca expresie colectivă a voinței publice. Parlamentul, în toate democrațiile, are dreptul suveran acordat de vot: stabilește legile, alege guvernul, votează programul său, controlează guvernul și funcționarea instituțiilor publice. Pe de altă parte, întrebarea: atunci, ce putere are președintele ? Și el primește un vot popular, dar care este semnificația acestui vot ? I se acordă dreptul suveran ca pe 5 ani să facă tot ”ce gândește” ? Să aleagă premierul pe care îl vrea, să obțină parlamentul său ? La vot, președintele nu a venit cu un program politic de guvernare. Nu sunt jurist, dar cred că am completă dreptate: misiunea președintelui acordată de alegerea sa este de a fi un factor de echilibru social, respectând cu strictețe constituția și voința populației. Nu de a conduce țara așa cum consideră.

Problema sistemului nostru politic este că alegerea universală acordă președinților o poziție mult mai mare decât puterea care efectiv îi este prevăzută de constituție. Președinții sunt aleși fără un program politic de guvernare și constituția, e drept în formulări insuficient de clare, nu îi acordă un rol de participare la actul guvernării. Datorită acestei poziții neclare, toți președinții de până acum au fost tentați să considere că au o responsabilitate mai mare decât constituția le-o oferă efectiv, au fost mereu tentați să-și mărească aria de putere la marginea constituției și chiar dincolo de ea, mereu perturbând de fapt procesul democratic.

Constituția noastră este vinovată pentru că a inventat un președinte căruia i-a creat iluzia că are o putere mai mare decât cea a regilor din țările actuale dezvoltate.

După o experiență de 27 ani este cazul să concludem că structura actuală a sistemului nostru politic a fost sursa structurală a numeroase conflicte politice inutile. Și să ne aliniem în fine la experiența celor mai multe țări europene: democrație parlamentară, cu un președinte ales de parlament și cu prerogative clar definite.



Facebook
  • stefan ungurean

    stefan ungurean: ,, Ca de obicei,articolul domnului profesor Catalin Zamfir este demn de citit, pentru ca se ocupa de o chestiune reala si importanta. In acest tip de probleme adevarul este ceea ce rezulta dintr-o dezbatere. Acest lucru explica de ce voi incerca sa-l contrazic pe profesorul Zamfir.

    Voi spune pentru inceput ca notiunea de popor este indivizibila, ea nu se reduce la majoritate. De aici o anumita confuzie ce apare din suprapunerea principiului de defineste democratia cu principiul legat de luarea deciziei, acesta din urma functionand pe baza regulii majoritatii. La nivel ideal, ar trebui ca o decizie sa fie ceea ce rezulta din negocierea fiecaruia cu fiecare, lucru imposibil din cauza costurilor mari de timp si energie. Si asa s-a ajuns la regula majoritatii. Or majoritate produsa prin alegeri poate conduce, asa cum ne invata Tocqueville, si la tiranie. Adica controlarea societatii prin intermediul statului.

    De aceea ganditorul francez sustine ca ,, in vremurile noastre libertatea de asociere a devenit o garantie necesara impotriva
    tiraniei majoritatii”. La noi, spiritul civic este in formare, daca
    excludem situatiile cand s-a manifestat drept o remorca a puterii. Deci pe aceasta parte, sperante pe termen scurt nu exista. Stim de la Montesquieu ca guvernarile de tip democratic se fundamenteaza pe separatia puterilor. Or se trece prea usor cu vederea alte doua
    considerente enuntate de ganditor.

    Primul, contrapunerea puterilor ca forma de limitare a lor. Eu cred ca modul in care Constitutia a organizat relatia dintre presedentie si parlament are in vedere tocmai limitarea reciproca a puterilor.

    Al doilea considerent vizeaza moderatia puterilor. Or ca o putere sa devina moderata trebuie ca cei care o exercita sa aiba aceasta constiinta, anume de a nu duce lucrurile la limita legalitatii. Chiar in materialul profesorului Zamfir se pomeneste de usurinta cu care apare eticheta de ,,penal” inaintea unei decizii judecatoresti, dovada deci a lipsei de moderatie.

    As mai intreba: care este gradul de autonomie a institutiilor statului in raport cu puterea politica azi, in Romania? Cand vad la televizor avalansa de arestari si *vinovati* inaintea oricarui proces am rezerve ca spiritul institutiilor statului nostru este marcat de autonomie generatoare deci de moderatie. De unde si fireasca banuiala a comenzilor politice in campul justitiei.

    Ca atare, eu nu vad cum ar putea puterile sa devina moderate, daca ea, *Puterea*, nu s-ar distribui intre doua instante, presedentia si parlamentul, amandoua legitimate prin votul popular. Din aceasta perspectiva comparatiile cu sistemele politice existente in diferite tari nu poate fi valida. Parca as prefera aceste dezacorduri decat o armonioasa functionare tiranica a sistemului, in care presedintele partidului ce obtine majoritatea in parlament,
    controland parlamentul controleaza si guvernul si, prin aceasta, toate institutiile statului. Sa ne aducem aminte de ,, O scrisoare pierduta”: ,, de la partidul intreg atarna binele tarii si de la binele tarii atarna binele nostru…”.

    Inchei spunand ca prefer tensiuni intre Cotroceni si Palatul Victoriei, generatoare de incertitudini, atotputerniciei Cotroceniului sau atotputerniciei Palatului Victoria pline de optimismul pe care-l are, de regula, intoleranta.

  • Bogdan Burileanu

    Înțeleg că acum, văzând ce se petrece și cum statul român este împins în hecatomba fărădelegii multilateral dezvoltate, a abuzului nesancționabil, v-ați liniștit și vă place ce-a ieșit. Aveți puțintică răbdare: urmează fie dictatura, fie războiul civil și -indiferent care dintre ele va câștiga partida – dezmembrarea României. Ungurii și rușii nu doar că asta așteptau, dar și participă, voios, la pregătirea ei. Vă doresc să fiți sănătos (adică lucid) ca să savurați momentul împlinirilor de la 11 decembrie.