Romania Sociala logo
Menu

Realități neconvenabile (2)

autor:   30 iulie 2016  foto: aradon.ro

De cîteva zile circulă în mass-media o știre cu un conținut surprinzător. O știre ale cărei prime înțelesuri le poți afla cu ușurință. E posibil însă ca în spatele ei să se ascundă și alte semnificații.

Știrea transmisă celor interesați este că în România, în acest moment, sînt 380.000 de persoane care nu au un loc de muncă, dar nici nu caută.

Greu de crezut. Cel puțin de către noi. Pentru că, dacă am accepta această presupunere, am putea crede fie că acești oameni s-au condamnat singuri, atît ei, cît și familiile lor, la inaniție, fie că muncesc toți la negru, cauză din care nu sînt motivați să-și caute un loc de muncă cu forme legale. De ce? Pentru că i-ar conduce, în viziunea lor și a angajatorilor, la un venit mai scăzut decît cel obținut prin muncă la negru sau la gri.

Pe de altă parte, dacă am fi rău intenționați, dar nu sîntem, am putea crede că nerealizarea obiectivului din campania electorală de cîndva de a crea un milion de locuri de muncă este justificată tocmai de lipsa de dorință de a munci a șomerilor. Este, oarecum, posibil.

Șomajul de lungă durată, șomajul cronic, lipsa motivației pentru muncă din cauza salariilor nestimulative și neîndestulătoare, criza economică profundă, distrugerea locurilor de muncă tradiționale din economia românească, apoi neconcordanța majoră între cerere și ofertă pe piața muncii, atît cantitativ, cît, mai ales, structural, mirajul salariilor în euro din Europa, mai ales după aderare, în condițiile liberei circulații a forței de muncă, și, nu în ultimul rînd, pierderea sau, în cel mai bun caz, degradarea culturii muncii, a deprinderilor lucrative, a prestigiului dat de viața activă sînt doar cîțiva din factorii ce pot conduce, aparent justificat, la apariția acestui nefast fenomen.

Oamenii, cei 380.000, dacă cifrele sînt corecte, nu au locuri de muncă și nici nu le doresc. Acest lucru se mai petrece, credem noi, și din cauza nenumăratelor forme de  protecție socială pe care guvernanții le-au inventat în ultimii 25 de ani. Le-au inventat nu neapărat pentru a furniza aprotecție socială, cît mai ales pentru a influența opțiunile electorale. Și, tocmai de aceea, acum, devine imposibilă renunțarea la unele dintre ele, sau condiționarea acordării lor de un comportament proactiv pe piața muncii, ceea ce ar conduce la eliminarea celor nejustificate, care nu fac decît să paraziteze un buget național sau bugetele locale, și așa secătuite de lipsa activității economice aducătoare de resurse bugetare certe și consistente.

Dar care este astăzi situația șomajului în România?

Datele pe care INS le furnizează nu sînt, ciudat, pentru cei ce le procesează, nici alarmante, nici foarte grave și nici descurajante. În schimb, statistica furnizată de EUROSTAT ar putea să ne pună pe gînduri.

Ne complacem, de ani buni, într-o statistică în care, justificat sau nu, puțini mai cred în această țară. Aflăm că rata șomajului, conform datelor ANOFM, este de numai 5,51 procente, adică avem 498.531 șomeri, ceea ce înseamnă că doar 1 locuitor din trei lucrează, la fel ca în Spania, unde, însă, nota bene, rata șomajului este de 25 de procente. După datele EUROSTAT, rata șomajului este de 6,5%, corespunzător unei cifre absolute de 678.000 de șomeri, o rată mai mică cu 3,3% decît media celor 28 de state membre ale UE (9,8%).

Dacă acceptăm însă doar datele furnizate pentru țara noastră de ANOFM, trebuie să acceptăm și că, astăzi, în țara noastră, avem mai mult de 2,5 milioane de persoane care nu sînt nici șomeri și nici salariați, cu alte cuvinte de trei ori mai mult decît comunică oficial statistica prin recentul comunicat. Deci o primă eroare.

Explicații nu pot fi decît două. Prima – că cel puțin 2-3 milioane de conaționali muncesc pentru alții prin toate colțurile Europei, sau a doua – că statistica este eronată. Sau, de ce nu, ambele.

Și dacă este să ne comparăm cu alte țări europene, aflăm din Eures că, în Polonia, unei rate a șomajului de 10% îi corespunde  o populație ocupată ce reprezintă 31% din populația țării.

Și în Italia situația este mai gravă decît la noi. Aici rata șomajului este de 12%, corespunzătoare unui procent de doar 28% al populației care lucrează, din totalul populației stabile.

În Germania, în schimb, la o populație totală de aproximativ 80 de milioane și o populație aptă de muncă de 39,5 milioane, 35 de milioane sînt în activitate, ceea ce reprezintă un procent uriaș, de 44%, a ratei de angajabilitate, fiind cea mai mare din Europa.

Exemple pot fi multe, dar ceea ce răzbate din toată analiza este că la noi situația șomajului pare a fi printre cele mai bune din toată Uniunea Europeană.

Cu siguranță, caracterul înșelător, uneori pervers al statisticii, este bine știut. Dintotdeauna. În acest domeniu, însă, pe lîngă clasicul caracter înșelător se suprapune și o perversă mistificare. Voită sau generată de erori ce, la rîndul lor, sînt cauzate de incompetență. Cîteva exemple:

Nu sînt considerați șomeri cei cuprinși în așa-zisa „economie de subzistență”. Însăși denumirea aberantă și abuzivă de economie este un act pervers pus în slujba ipocriziei, a mistificării unei realități cumplite.

Ce economie este aceea în care, vezi doar mediul rural, oamenii cultivă pe lîngă casă pătrunjel, cîteva cepe sau cresc două-trei găini, pentru că, dacă ar vrea să crească mai multe, nu ar avea cu ce le hrăni?

În ce manual de economie găsim definiția și caracteristicile unei astfel de economii?

În al doilea rînd, „experții” domeniului adăugă la termenul de economie sintagma „de subzistență”.

Se întreabă, oare, cineva, ce fel de subzistență poate, în ziua de astăzi, să asigure o astfel de economie? Poate asigura plata facturilor la energie electrică, gaze sau lemne, apă sau canal, impozitele pe teren și case, cheltuielile pentru a trimite copiii la școală, banii pentru sănătate etc.?

Oare cei care includ oameni reali, nu ipotetici, într-o astfel de economie, au trăit ei sau au vizitat, vreodată, o astfel de gospodărie, cu o astfel de „economie de subzistență”?

Mai sînt excluși din rîndul șomerilor și „persoanele care ies din perioada de indemnizare”, adică de acordare a ajutorului de șomaj, după șase luni, dacă nu se mai prezintă, chipurile, pentru a li se oferi locuri de muncă.

De ce nu o fac? Pentru mai multe motive. Unul este, cu siguranță, așa cum declară, lipsa de încredere în ofertele Agenției de Ocupare a Forței de Muncă. De cele mai multe ori, puținele locuri de muncă ce se mai comunică sînt ipotetice, pentru că, între timp, se ocupă sau sînt prost plătite, sau se condiționează ocuparea lor de criterii aberante, nestimulative etc.

Și cîteva concluzii. La o populație de aproximativ 20 de milioane (iată că, după recensămînt, ambiguitatea în privința indicatorilor demografici a crescut) și la o populație aptă de muncă de 9 milioane, numărul salariaților cu forme legale este sub 4 milioane. Se mai adaugă 2 milioane care muncesc în țară la negru, deci fără a plăti impozit și contribuții la fondurile speciale și încă 3 milioane de: patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali sau agricultori ce nu sînt salarizați, deci nu plătesc nici ei contribuții la asigurările sociale, la fondul de șomaj, la fondul național unic de asigurări de sănătate și nici impozite la bugetul local.

Așa se face că în România mai sînt doar 3 milioane de salariați, care trebuie să susțină din munca lor 1,2 milioane de salariați bugetari, ce nu produc nimic. Mai trebuie să susțină pensiile a 5 milioane de pensionari și plățile pentru ajutoare sociale pentru încă multe milioane.

Și – un paradox. Cu toate acestea, cu toate că în mod constant sînt „compătimiți” bugetarii pentru salariile mizere, iată că statistica devoalează o realitate neștiută de toată lumea: anume că salariul mediu în sectorul public este mai

mare decît salariul mediu din sectorul privat.

Este la fel de adevărat că o analiză structurală, pe domenii, a veniturilor realizate în diferite sectoare publice, ne-ar releva discrepanțe uriașe, greu de crezut: salarii uriașe în regiile statului, în enorm de multele agenții, autorități de reglementare, autorități naționale, în banca centrală, administrația centrală și locală de stat, justiție, poliție, servicii etc., față în față cu salariile mizerabile, sau pe aproape, ale funcționarilor publici de rang inferior, adică ale celor care, efectiv, realizează activitatea din educație, sănătate și altele.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Cei interesați de problematica ocupării forței de muncă trebuie să știe, așa cum am mai arătat, că România este una din puținele țări care mai calculează două rate ale șomajului cu valori, evident, diferite, încît sîntem obligați să ne întrebăm care dintre ele exprimă realitatea. Nimeni nu clarifică această situație, nu uniformizează modulul de calcul, evitînd în acest fel ambiguitatea.

Există o rată a șomajului calculată de INS, pe baza datelor colectate prin celebra, de acum, anchetă AMIGO. Ancheta vizează gospodăriile individuale și cuprind în analiză pesoanele cuprinse între 15-74 de ani care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: nu au loc de muncă, sînt disponibile ca în următoarele două săptămîni să se angajeze și au căutat loc de muncă în ultimele patru săptămîni.

Mai există o rată a șomajului calculată de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, ce folosește pentru „conferirea” statutului de șomer declarațiile persoanelor.

Ceea ce este grav, creează confuzii, ambiguități și aruncă în derizoriu credibilitatea statisticii este faptul că între cele două există diferențe de 2-3 procente, ceea ce, în cifre absolute, înseamnă 200.000-300.000 de șomeri în plus sau în minus. Valoarea mai mare aparține ratei șomajului calculată de INS.

Este o gravă neglijență, resimțită ca atare de cei interesați de acest domeniu, care ar trebui de îndată corectată, pentru că este posibil, pentru că oferă comparabilitate cu piața europeană și elimină neîncrederea ce s-a instaurat de ani buni în acest domeniu. Cu siguranță, după mai bine de 16 ani de la înființarea ANOFM, se impun reașezări, reorganizări, reconfigurări ale atribuțiilor și funcțiilor agenției, pentru optimizarea și poziționarea superioară a operatorului public pe piața serviciilor de ocupare, aceasta în condițiile apariției și funcționării, uneori ireproșabile, a furnizorilor privați de servicii de ocupare și formare profesională. Unii , care configurează chiar o piață de servicii de ocupare și formare în care operatorul public este mare consumator de resurse și cu o cotă de piață din ce în ce mai mică, ar trebui să dispară. S-au găsit deja cîteva modalități, cîteva alternative care, luate ca atare, par a fi credibile. Pe de altă parte, există suficiente motive să se perpetueze formatul actual al pieței serviciilor, în care operatorul public de servicii de ocupare și formare profesională să se mențină, dar cu condiția modernizării, creșterii randamentului, apropierea serviciilor de beneficiari, creșterea ponderii măsurilor active pentru stimularea ocupării, reducerii șomajului, corespunzător diminuării măsurilor pasive, ce țin exclusiv doar de indemnizarea celor care-și pierd locul de muncă.

 

Problema șomajului rămîne una din „realitățile neconvenabile” ale oricărei guvernări. Niciunei entități politice nu îi este indiferentă dimensiunea șomajului. Toate campaniile electorale promit creșterea locurilor de muncă și, pe cale de consecință, diminuarea șomajului.

De cele mai multe ori promisiunile sînt fără susținere economică, pentru că, după cum se știe, nici ANOFM, nici Guvernul, nici Parlamentul nu creează locuri de muncă. Ele sînt create de economie, de cea reală, de angajatori, investitori, oameni de afaceri din țară sau din afara ei, care doresc să investească în economie. Guvernul poate stimula ocuparea, poate crea condiții propice atragerii de investitori prin multiple metode, poate prin bugetul consolidat, să crească interesul pentru măsurile active, în detrimentul ajutorului de șomaj care, în mod evident, nu schimbă situația, nu poate fi un „panaceu” în „lupta” împotriva cronicizării șomajului, mai ales în rîndul tinerilor. Și mai trebuie să se facă ceva în perspectiva următorilor 15-20 de ani, atunci cînd raportul de dependență între salariați și pensionari se va modifica dramatic și atunci cînd economia românească, atîta cîtă va mai fi, va suferi cronic de lipsa lucrătorilor.

Dar acestea le vom prezenta în numărul viitor.



Facebook