Romania Sociala logo
Menu

Lăsați copiii să se plictisească!

autor:   17 iulie 2016  

Septimiu Chelcea

Acesta este sfatul psihosociologilor și al experților în educația copiilor: în vacanța școlară, planificarea de către părinți a tuturor activităților copiilor are consecințe nedorite, reduce potențialul lor creativ, le îngrădește inițiativa și posibilitatea de a se ocupa cu ce le place. Psihologul britanic Adam Philips, specializat în psihoterapia pentru copii și foarte cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul sănătății mintale a acestora, susține că plictiseala poate fi un factor de dezvoltare psihică a copiilor, o șansă pentru a contempla lumea, împiedicând trecerea în grabă prin ea (Philips, 1998, apud Holmquis, 2016). Dr. Teresa Belton, cercetătoare la School of Education and Lifelong Learning, University of East Anglia, consideră că plictiseala este crucială pentru dezvoltarea imaginației (vezi Belton, 2008).

Plictiseala nu înseamnă pur și simplu „omorârea timpului”

Expresia „M-am plictisit de moarte” corespunde unei realități cotidiene: în așteptarea trenurilor care au întârziere zeci de minute, uneori chiar ore, la policlinică, moțăind  să-ți vină rîndul pentru o rețetă la medicul de famile, la poarta de îmbarcare din aeroporturi, la casa de bilete… Plictiseala este ubicuă și se traduce prin lipsa de activitate, prin neacordarea atenției întâmplărilor din jur.

Îm ciuda faptului că plictiseala constituie un ingredient nelipsit al societățile moderne, termenul ca atare nu apare nici în dicționarele de psihologie, nici în cele de sociologie sau psihosociologie. Cel puțin în dicționarele de specialitate de la noi, pe care le-am consultat. Totuși, pe plan mondial, în ultimele două-trei decenii cercetarea acestui fenomen specific uman – oare primatele se plictisesc? Dar caii sau găinile? – a început să-i preocupe din ce în ce mai mult pe cercetătorii din domeniul științelor socio-umaniste, acumulându-se cunoștințe care tind să schimbe viziunea despre plictiseală.

O definiție a plictiselii

Asemenea multor altor fenomene și procese psihice, plictiseala a fost, de-a lungul timpului, diferit conceptualizată. În prezent, se acceptată larg definiția propusă de John D. Eastwood și colaboratorii săi, potrivit căreia plictiseala reprezintă o stare potrivnică (the aversive state) care apare (a) când nu suntem în măsură să fim atenţi la informaţii interioare (de exemplu, gânduri sau sentimente) sau exterioare (de exemplu, stimuli din mediu) necesare pentru a participa la desfăşurarea unor activităţi; (b) când avem conștiința faptului că nu suntem capabili să ne concentrăm atenția și să participăm la desfăşurarea unor activităţi, care pot lua fie forma conştientizării unui grad ridicat de efort mental depus în încercarea de a confrunta sarcina, fie forma gradului de conștientizare a unei confruntări cu elemente independente de sarcină (de exemplu, lipsa de focalizare intelectuală); și (c) când atribuim mediului motivele stării noastre potrivnice (de exemplu’această sarcină este plictisitoare’, ’nu este nimic de făcut’)” (Eastwood et al., 2012, p. 484).

Luând în considerare această definiție, înțelegem că plictiseala nu se confundă cu lenea. Lenea presupune să nu faci ce trebuie să faci ca să ai un anumit folos (de exemplu, să faci curat acasă sau la locul de muncă, să corectezi a patra oară un text, să alergi pentru sănătatea ta etc.). Plictiseala, dimpotrivă, înseamnă să faci ce nu-ți aduce aparent niciun folos (de exemplu, să dezlegi cuvinte încrucișate, să te joci pe tabletă sau pe telefonul mobil, să „hoinărești” pe facebook, să urmărești curse de cai… verzi pe pereți).

Uneori, nu se face distincția cuvenită între plictiseală și anhedonie (gr. an, lipsă; hedonie, plăcere). Este greșit. Tulburarea psihică numită „anhedonie”, premergătoare depresiei și chiar schizofreniei, se manifestă prin incapacitatea de a te bucura de acțiunile care produc în mod natural plăcere prin stimularea simțurilor. Plictiseala nu anulează bucuria!

În fine, la nivelul simțului comun, se pune semnul egalității între plictiseală și depresie. Cele două stări psihice corelează, dar nu sunt identice ca simptomatologie și etiologie.

Tipuri de plictiseală

În 2006, profesorul Thomas Götz, din Departamentul de psihologie de la Universität Konstanz, Germania, împreună cu  profesoara Anne C. Frenzel, din Catedra de psihologie și pedagogie de la Ludwig-Maximiliams-Universität din München, au identificat patru tipuri de plictiseală, în funcție de nivelul de excitare nervoasă (gradat, de la calm la neliniște) și de urmările pozitive și negative (așa-numita „valență”): „plictiseala indiferență”, o stare psihică de relaxare, de retragere în sine și de neimplicare, „plictiseala de calibrare”, care arată nesiguranță și o receptivitate la schimbare/distragere, „plictiseala de explorare”, caracterizată prin neliniște și căutarea activă a schimbării/distragerii, „plictiseala de reactanță”, marcată de impulsul de a căuta o ieșire dintr-o anumită situație, de a depăși starea prezentă în favoarea unei alternative specifice.

Relativ recent, în 2014, echipa de cercetători condusă de același Thomas Götz a puns în evidență un al cincilea tip de plictiseală: „plictiseala apatică”, asociată cu un nivel scăzut de excitare nervoasă și cu un nivel ridicat al consecințelor negative. În urma datelor înregistrate timp de două săptămâni de la un număr de 63 de studenți și 80 de elevi din clasele de liceu terminale (cei 143 de subiecți de experiment au notat zilnic într-un chestionar, cu ajutorul sistemului Personal Digital Assistant, activitățile și trăirile emoționale asociate), cercetătorii germani au ajuns la constatarea alarmantă social că aproximativ o treime (mai precis 36%) dintre subiecții investigați manifestă plictiseală apatică.

O altă concluzie a studiului, de această dată cu valoare teoretică, a fost că persoanele nu trăiesc la întâmplare un tip de plictiseală sau altul: fiecare dintre subiecții de experiment resimțind un anumit tip de plictiseală, în funcție de structura personalității lor.

În acord cu rezultatele cercetărilor recente, consider că este contraproductiv să vorbim despre plictiseală în abstract. Se impune totdeauna să precizăm tipul, categoria socială a celor ce trăiesc această stare emoțională și contextul social concret în care apare. Una este plictiseala la locul de muncă, alta este plictiseala la școală sau la facultate în timpul orelor de predare, și cu totul altceva plictiseala copiilor în vacanță.

Plictiseala în vacanță a copiilor – trambulină pentru creativitate

Discuția despre cauzele și consecințele plictiselii a trecut dincolo de paginile cărților și revistelor de specialitate, incitând publicul larg. S-a schimbat perspectiva asupra plictiselii: nu mai este privită absolut, unilateral, ca un rău al societăților moderne, un fenomen la limita dintre normal și patologic sau chiar ca o dezordine psihică. Acum, se atrage atenția că „pentru copii, plictiseala este bună” (Holmquis, 2016) și „plictiseala în vacanţă are beneficii pentru copii” (Oprea, 2016).

Conștientizarea stării de plictiseală apare la vârsta de 6-7 ani, când copiii sunt capabili de automotivare. „Dup vârsta de 6-7 ani, manifestarea excesivă a stării de plictiseală poate fi un semn al unui deficit de dezvoltare a motivației interne (sau automotivației)” – atrage atenția  Monica Bolocan, 2016). Este vorba despre „manifestarea excesivă” a cesteia. În rest, instalarea din când în când a plictiselii este ceva normal, chiar benefic pentru dezvoltarea imaginației și creativității copiilor.
Așadar, suprasolicitarea copiilor cu activități structurate (lectura obligatorie a unor cărți, executarea unor exerciții fizice, încredințarea unor sarcini neatractive etc.) nu este de dorit, în unele cazuri fiind chiar nocivă: îi împiedică să aleagă singuri ce le face plăcere, le stopează inițiativa, îi frustrează să-și exprime sentimentele.

plictis1Nepotul meu, Oscar, împlinește șapte ani în toamnă. L-am observat. Părea rupt de lume.  Nimeni nu l-a întrebat de ce stă așa, degeaba. Nimeni nu i-a dat ceva de făcut. După un timp, mi-a arătat la ce se gândise: întâlnirea a două nave spațiale. A construit din piese lego două nave, una mai mică și una de dimensiuni mai mari, legate între ele. Le-a așezat pe o coală de hârtie, pe care a scris cu majuscule cum a putut mai correct și mai caligrafic (Ha-ha!!!): „J LOV” deasupra navelor spațiale, iar sub ele „MOM + OS”. (Foto)

Aș vrea să închei aici discuția pentru a nu plictisi cititorii, dar nu înainte de a-i îndemna pe cercetătorii mai tineri să se aplece în studiile lor și asupra acestui fenomen psihosocial de mare actualitate. O reformă a învățământului are puțíne șanse de izbândă dacă nu se iau în calcul și plictiseala elevilor, generată de suprastimularea prin curriculum, precum și consecințele planificării rigide a activității elevilor în timpul lor liber.

Bibliografie

Belton, Teresa (2008), „A Fresh Look at Boredom”, Primary Leadership Today, Issue 13.

Bolocan, Monica (2016), „Pastila de psihologie: Plictiseala la copii”

http://www.kidspots.ro/pastila-de-psihologie-plictiseala-la-copii/

Damrad-Frye, R., Laird, J. D. (1989), „The experience of boredom: The role of self-perception of attention”, Journal of Personality and Social Psychology , 57, 2, pp. 315-320.

Eastwood, John D., Frischen, Alexandra,  Fenske ,  Mark  J. ,  Smilek, Daniel (2012 ), „The unengaged mind: Defining boredom in terms of attention”, Perspectives on Psychological Science, 7, 5, pp. 482 –495.

Goetz, Thomas, Frenzel, Anne C. (2006), „Phänomenologie schulischer Langeweile”,  Zeitschrift für Entwicklungspsychologie und Pädagogische Psychologie , 38, 4, pp. 149-153.

Goetz, Thomas, Frenzel, A., C., Hall, N. C., Nett, U., Pekrun, R., Lipnevich, A. (2014), „Types of boredom: An experience sampling approach”, Motivation and Emotion, 38, 3, pp. 401-419.

Holmquis, Annie (2016), „Psychologists: Boredom is good for children”,         www.intellectualtakeout.org/blog/psychologists-boredom-good-children.

Oprea, Lizeta-Maria (2016), „Plictiseala în vacanţă are beneficii pentru copii: de ce nu este bine ca părinţii să le organizeze toate activităţile”, Adevărul.ro , 27 iunie 2016.

Phillips, Adam (1998), On Kissing, Tickling, and Being Bored: Psychoanalytic Essays on the Unexamined Life,  Cambridge, MA: Harvard University Press.

 

 

 



Facebook