Romania Sociala logo
Menu

Lumea de dincolo de sociologic

autor:   9 iulie 2016  foto: seaworld.com.au

Orice explicație psihologică se bazează fie pe sociologie, fie pe biologie – spunea odinioară psihologul elvețian Jean Piaget (1896-1980), inițiatorul epistemologiei genetice. Se știe că psihologia clădită astăzi în templele noastre universitare are fundamentare cvasi-sociologică. Ce se întâmplă cu explicația care se bazează pe biologie, ignorată de multe ori de noi?

*

Încă din studenție m-am dedicat înțelegerii rădăcinilor animalice, biologice, fiziologice … ale proceselor psihice, ale învățării, ale memoriei… Aflasem de contribuțiile profesorului nostru M. Beniuc, care a demonstrat experimental că niște pești de acvariu (Betta spendens) pot să învețe și prin această formă sclipitoare a intuiției bergsoniene. Ideea m-a cucerit, m-a provocat. Am ținut de atunci să-i răspund pe măsură; am probat experimental, chiar într-o lucrare de licență, că alte specii de pești indigeni (Carrasius auratus), pot să fie buni nu doar pentru a fi consumați prăjiți la grătar; adică, să fie buni ca să fie adormiți sau antrenați pentru joacă în acvariul ce li s-a rezervat ca mod de viață. Totul la acțiunea doar a unor semnale, fără ca să fie atinși tactili cu ceva. Au fost experiențe efectuate în laboratorul Secției de Psihologie a Facultății de Filoofie din București – trecerea se făcea printr-un lift dezafecat, mai apoi reproduse la Facultatea de Biologie. O colaborare intrauniversitară admirabilă, cu care ocazie profesori și studenți de la ambele facultăți au fost invitați să cumpănească asupra acestei realități „spirituale” infraumane a peștilor, ceva fără egal până atunci în viața noastră studențească.

*

Bibliografia de specialitate din acea perioadă era dominată de „învățătura” și experiențele pavloviene, biblioteci întregi. Orice proces psihic era explicat pe baza legăturii dintre excitantul necondiționat, de foame și cel condiționat, oricare ar fi fost acela (sonor, vizual …). Unii dintre profesorii noștri au pretins să facă ceva în plus, ceva care ca student m-a stârnit să fac experiențele mele cu pești: încercam să explicăm viața psihică umană dintr-o altă perspectivă, din cea comparată, din unghiul de vedere al luminii venite de la lanterna vieții și comportamentului a tot mai multe specii de animale din natură. Era admisă, deci, existența unei lumi „spirituale” dincolo de cea umană, aflată în diversitatea imensă a sălbăticiei naturii. O asemenea lume exista – omul nu era singur pe Pământ (!), o lume care trebuia descoperită înainte de a dispărea, inclusiv pentru a înțelege atâtea intimități tainice ale propriei sale realități sufletești, psihice.

Roadele acestei învățături universitare aveam să le culeg ulterior, când, după absolvire, mi s-a oferit și recomandat șansa de a lucra cu delfini, cu cei din Marea Neagă, la Constanța.  Erau animale vestite încă din antichitate pentru inteligența lor, de când s-au păstrat despre ei povești frumoase și încântătoare, de care însă am aflat doar din auzite”, din scrierile anticilor; mult mai puțin din cele scrise de cercetătorii contemporani, de cei din alte centre de cercetare. Rezultatele de acolo erau ferite cu strășnicie, ca să ajungă în circuitul științific uzual. Ne-am rezumat de multe ori la cunoașterea mitologică, de exemplu la scrierile lui Opinian, care cu peste două milenii în urmă spunea că delfinii au fost la început oameni, că au fost cele mai minunate ființe de pe pământ, care numai din porunca lui Dionysos au schimbat uscatul cu apa ca mod de  viață. Eram entuziasmat. Mai auzisem că, cu doar două decenii înaintea mea, tot pe la Constanța, a mai poposit un tânăr biolog, atras și el de vraja domeniului delfinilor. Acesta a fost interesat de modul de funcționare a rinichilor acestor animale, de viscerul care le filtra apa necesară viețuirii din apa sărată de mare. Numele lui a fost Gerge Emil Palade, căruia deja în acei ani ’70 în cauză, tocmai i s-a decernat la Stokholm Premiul Nobel pentru Medicină.

Interesul meu pentru studiul delfinilor și comportamentul lor au avut o altă sursă, găsită atunci în scrierile lui Emil Racoviță, în cele despre respirația lor pulmonară din mediul lor marin de viață. Ele reproduceau însemnări făcute de pe puntea vasului de cercetări Belgica cu ocazia participării la o expediție în Antarctica, la Polul Sud; de pe puntea vasului, ziua sau noaptea, Racoviță a putut să deosebească diversele specii de delfini care înotau în jurul vasului, a identificat activitățile acvatice diferite în care erau angrenați … doar după modul lor de a respira. Au fost date primare pentru a înțelege aceste animale; date primare ca mai apoi pe această bază să fie înțeleși și oamenii, ce poate fi de astă dată în adâncurile minții și a sufletelor lor, de care să aflăm doar după felul cum aceștia respiră și suspină. Paradigma gândirii lui Racoviță a devenit pentru mine suport de bază pentru formularea ulterioarelor ipoteze de lucru pentru explicarea naturii deosebite a comportamentului delfinilor, a reactivității lor instinctive și inteligente, în care adâncuri am căutat după … rădăcinile natural istorice ale ”răului” infracțional din sufletele oamenilor.

*

Un delfin întâlnit în marea liberă, văzut de pe mal sau de pe orice ambarcațiune încă nu ”spune” nimic, care, de cele mai multe ori se ferește de om, dispare din fața lui la fel de repede precum a apărut. Prea multe despre ei nu mi-au putut relata nici oamenii locului, pescarii, cei care i-au întâlnit cel mai des; nu mi-au relatat mai multe nici cei care au fost înainte angrenați în vânarea lor, făcută cu plasele și prin înpușcare. Delfinii erau sacrificați înainte cu zecile și sutele de mii pentru a fi valorificați industrial, pentru grăsimea corpului lor, din care era extras un ulei cu proprietăți lubrifiante deosebite. Studierea științifică a comportamentului delfinilor a putut fi făcută sistematic doar în cadrul unor mari centre de cercetare și industriale de pescuit, unde această practică a sacrificării lor industriale a fost între timp interzisă. S-a întâmplat ca, prin anii ’60-’70 ai secolului trecut, o delegație de stat română să viziteze localitățile japoneze Eto și Emo Shima. Printre membrii delegației erau și reprezentați ai autorității locale constănțene. Programul vizitei a cuprins și o vizită la un Delfinariu cu  public. Ce au văzut aceștia acolo le-a plăcut atât de mult, încât, la întoarcere acasă, au decis să construiască un Delfinariu asemănător la Constanța. Era mânați de cele mai frumoase gânduri, de a-i valorifica pe delfini altfel, de a-i „educa” în amplamsamente construite pentru ei, denumite Delfinarii.

Acesta a fost începutul, unul strâns legat de interesul pentru cunoaștere vieții și comportamentului delfinilor, pentru trecutul lor natural istoric de peste 50 de milioane de ani; acesta va avea să se completeze și cu interesul de a le valorifica social istoric acest „trecut”, de a-i „educa”, preocupări mult mai recente, de mai puțin de un secol. După experiența vizitei guvernamentale în Japonia autoritățile române au construit un Delfinariu cu public la Constanța, unde aceste animale să fie valorificate cultural, prin organizarea unor spectacole demonstrative cu delfini dresați. O rațiune de astă dată înălțătoare, față de cea anterioară de a-i sacrifica cu scop industrial – o practică dificilă totuși de însușit, cu greu de precizat dacă laboratorul de pregătire aparținea domeniului de cunoaștere al biologiei comportamentului sau cel de sociologie.

*

Din 1972, la Constanța, din Marea Neagră delfinii au ajuns să se adăpostească într-un Delfinariu cu public, primul atunci de acest fel în întrg S-E Europei. O inițiativă temerară a lui Vasile Vâlcu, prim-secretar al Comitetului Județean de Partid din Constanța, completată ulterior generos de o seamă de anonimi sufletiști, cu priceperi mecanice, marinărești și pescărești deosebite; lor li s-au adăugat cei din nou născuta muzeologie de prezervare și expunere a delfinilor în stare vie. Un domeniu de activitate pretențios, care nu și-a găsit niciodată integrarea în sistemul organizatoric universitar sau de cercetare științifică. Se constituise lăcașul de cultură și valorificare a vieții și comportamentului delfinilor din Marea Neagră, lipsea însă de acolo o direcție managerială pe măsură, ca subordonată fie eternei sale cauze natural istorice, de evoluție a lor de peste 50 milioane de ani, de adaptare a lor la modul de viață acvatic, fie recentei sale cauze social istorice, de umple sufletele oamenilor de bucurie și învățăminte, firește doar după ce aceștia erau prinși din mare, dresați și valorificați cultural. O cauză sociologică în toată regula, aducătoare mai apoi de importante venituri financiare, de profit.

La început delfinii erau în mare, erau animale sălbatice, prin capul acestora nu trecea vreun gând să ajungă protagonistii unor spectacole demonstrative. Transformarea aceasta a presupus pricepere și cunoștințe, deopotrivă despre viața lor anterioară în natură, ca și despre modul de exercitare cu ei a unei practici culturale umane. Între timp Delfinariul din Constanța a confirmat, a devenit o instituție eficientă, atractivă pentru public, unde, la un moment dat s-au măsurat vizitatori un număr de peste un milion pe an, vizitatori plătitori de taxe de intrare, aducătoare de venituri realizate din aceste taxe-intrare și material publicitar. Puține leagăne culturale și științifice din lume pot să raporteze asemenea scoruri, realizate prin delfini, prin ei servindu-se cauze sociaoale. Numai că același lăcaș de adăpostire a delfinilor, cu deosebire în acea perioadă, trebuia să satisfacă și unele pretenții investigative, științifice, indispensabile. În fond, delfinii ajunși în Delfinariu erau niște ființe necunoscute, diferite de mamiferele terestre, cu o altă evoluție a lor natural istorică. Studiile făcute în Delfinariu asupra lor se aflau în completarea multor alte și îndelungate observații efectuate în mare, rezultat ce au  fost comunicate și apreciate cu interes în revistele de spacialitate ale Academiei Române, categoria de Tabula rassa cu care veneau di natură a fost reformulată pe măsura ceea ce ei învățau în captivitate; amplasamentul lor captiv a fost redefinit, ca unul privativ de libertate și de educație specială; s-au făcut studii asupra descrierii structurilor tiparelor lor respiratorii naturale, asupra limitelor acestora de transformabilitate în captivitate, de alterare a lor maladivă; a fost identificat miezul problemei adaptării delfinilor la mediul de viață acvatic, identificat în respirația lor aeriană – întreaga lor mișcare de înot tridimensională în mediul acvatic era cernută și mediată de respirația lor aeriană, care se produce doar într-o fracțiune de secundă; au fost studii prin care delfinii au deschis o valoroasă poată de explicare prin delfini a suportului natural istoric și antropologic al limbajul vorbit al oamenilor etc.

*

În natură sau în amplasamentul Delfinariului, chiar imediat după capturare, delfinul este un animal inofensiv. Acesta nu face altceva decât să se scufunde și să înoate în masa apei acestui amplasament. Pentru această apariție a lui discretă, cu nimic diferită decât a unui pește, oamenii n-ar veni cu miile ca să-l vadă; ei vin abia când li se spune că acel animal știe să facă ceva. Deci după capturare acest delfin trebuie să învețe să facă ceva iar ceea ce face să prezinte pentru om un interes. Iar cu ce delfinul apare în fața vizitatorilor ca protagonist, deși sunt ”cunoștințe” sau deprinderi foarte simple, ele sunt în final cele atât de greu de comunicat spre înțelegere și explicare vizitatorilor. Din păcat de foarte multe ori le este greu să înțeleagă însăși cei care „clădesc” și lucrează la pregătire demonstrațiilor cu delfini dresați. Un paradox desigur, motiv să revenim de unde am plecat, dacă ceea ce delfinul învață în mod concret, pentru a deveni protagonist și interesant în fața vizitatorilor, are fundamente biologice și natural istorice sau este rezultatul unui simplu exercițiu sociologic.

O problemă simplă dacă, dincolo de dimensiunea organizatorică și tehnologică a realizării unui spectacol demonstrativ cu delfini dresați, se admite că mai poate fi și altceva, adică delfini propriu-ziși, ca animale în stare vie, cu întreaga lor moștenire comportamentală natural istorică de multe zeci de milioane de ani. A nu admite însă existența acstui detaliu, lucrurile se pot complica foarte mult: din cauza aceasta nu se va înțelege niciodată de ce multe exemplare de delfini după capturare vor prefera să moară decât să accepte hrana și modul de viață confortabil al bazinului unui Delfinariu; nu vor înțelege de ce delfinul nu se va atinge pentru nimic în lume de mingile de diferite feluri lăsate să plutească liber pe suprafața apei bazinului; vor înțelege foarte greu de ce la început delfinii trec atât de greu pe sub o bară sau saulă lăsată să plutească liber pe suprafața apei … Sunt problme grele, a căror depășire și rezolvare presupune ca nu delfinul să devină ”om” și mai pe urmă să devină protagonist al spectacolelor demonstratice, ci, virtual omul să devină delfin, să ”intre” în mintea delfinului, din care postură să rezolve problemele de învățare pe care el însuși i le-a creat delfinilor.



Facebook