Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană în fragmente. Fragmentul numărul 1

autor:   14 aprilie 2016   

Stefan Ungurean

Există la Foucault o afirmaţie care m-a pus pe gânduri:,,în timp ce rolul ştiinţei este de ne face să cunoaştem ceea ce nu se vede, rolul filosofiei este de a ne face să vedem tocmai ceea ce vedem”. Ce facem cu evenimentul care schimbă radical mersul lucrurilor? În spiritul lui Foucault, îndrăznesc să afirm că nu este sociolog acela care nu are simţ filosofic, care nu este capabil să semnifice ceea ce vede, mai ales atunci când se ocupă cu fapte unice, aşa cum se întâmplă în cercetările de diagnoză organizaţională ce solicită din plin observaţia sau când foloseşte interacţionismul simbolic în studii calitative.

Vine la mine un prieten care îmi spune că regia locativă nu-i dă adeverinţă că este chiriaş. Povestea este mai complicată. Omul locuieşte într-o casă din centrul istoric, are o cameră de vreo 16 mp, fără baie şi dispune de o bucătărie care are şi rol de hol de intrare şi de o magazie în curte, în total aproape 8 mp. Casa este în litigiu. Moştenitorul ar fi avut dreptul la o treime din suprafaţa în care stă omul, dar renunţă în favoarea statului român. La proces judecătoarea dă o sentinţă prin care îi impune celui în cauză să plăteasca pe cei 8 mp 4000 de euro, cu banii jos, ca şi cum el ar fi venit de pe stradă şi ar fi cerut locuinţă. Mai exact, pe cei 16 mp, adică pe două treimi din locuinţă are de plătit 9000 de lei în nu ştiu câţi ani, iar pe o treime, 18000 de lei. Nu-ţi trebuie studii speciale de matematică să descoperi că o treime de locuinţă ajunge să coste dublu decât două treimi. Este logic? Este moral? De aceea omul vrea adeverinţă de la regia locativă pe treimea în cauză prin care să arate în instanţă că el locuieşte acolo de 35 de ani în acel spaţiu şi că va plăti valoarea celor 8 mp în raport cu ceea ce prevede legea în cazul chiriaşilor şi nu ca şi cum ar cere locuinţă de la stat. Stratagema este bine gândită: se ştie că omul este sărac şi că nu are aceşti bani şi că va trebui, în cele din urmă, să părăsească locuinţa. Simplu şi clar! Aşa au ajuns sub cerul liber oameni care aveau un acoperiş deasupra capului, graţie mecanismului descris de Deleuze şi Guattari: ,, nu legea este cea care se enunţă în virtutea exigenţelor prefăcutei ei transcendenţe, dimpotrivă aproape enunţul, enunţul face legea, în numele  unei puteri imanente a celui care enunţă”. Iar omul necăjit nu se poate apăra, căci vorba aceloraşi gânditori: ,, dacă legea rămâne de nepătruns nu este pentru că ea ar fi retrasă în transcendenţa ei, ci pur şi simplu pentru că este lipsită de orice interioritate: se află întotdeauna în biroul de alături sau în spatele porţii, la infinit”.

Şi cum stăteam de vorbă, îi sună telefonul, o angajată de la regia respectivă îl invită să se prezinte imediat pentru a-i da hârtia pe care o aştepta de mai bine de 70 de zile. Mi-am zis că asta este o ocazie rară de a vedea cum arată instituţia în cauză aşa că l-am întrebat dacă pot să-l însoţesc. Suntem în 17 decembrie 2015. Se apropie Crăciunul, după care totul moare. Ajungem la faţa locului. Biroul închis. Coborâm la parter, în holul central. Aşteptăm cam 15 minute. La un moment dat apare funcţionara care a dat telefonul. Ne spune scurt: ,,Veniţi după mine”. Ne bagă într-o încăpere. Acolo sunt trei ,,oameni ai muncii” cu nasul în dosare. Îi dă unuia un act. Iese din birou, noi după dânsa, trecem din nou prin holul central şi ne spune să o urmăm pe scări, ne introduce în birou şi-l întreabă pe om, când are nevoie de hârtia în cauză. Omul spune: ,,Săptămâna viitoare”. Ridică tonul: ,,Cum aşa? Când aveţi procesul la Curtea de Apel? ”. Instituţia este parte din proces, dar funcţionara se face că nu ştie. ,,Păi pe 8 ianuarie e procesul şi trebuie să o introduc la dosar cu câteva zile înainte”. Ridică iar tonul şi-i comunică că hârtia trebuie să meargă pe la nu ştiu câte compartimente care trebuie să o verifice şi apoi să o semneze şi nu poate şti când i se va da.

Coborâm scările şi prietenul mă întreabă ce a fost asta, doar am auzit şi eu când i s-a spus să se prezinte imediat ca să ia hârtia că este chiriaş. De ce a fost chemat?

Termini facultatea, citeşti despre birocraţie la Max Weber, la von Mises, la Merton sau Crozier, unde înveţi principiile, dar nu afli despre modul real în care funcţionează lucrurile, iar la şcoală nimeni nu-ţi spune că atunci când ai o relaţie cu o instituţie publică este recomandabil să nu mergi acolo neînsoţit, mai ales când acea relaţie este tensionată căci nu ştii ce ţi se pune la cale. Că noţiunea de weberiană ce caracterizează birocraţia, anume cea de vocaţie profesională, este de esenţă protestantă şi reprezintă consecinţa unei interpretări făcută de Luther pe ,,Epistola către Romani” prin care să justifice cum să se realizeze salvarea în timpul vieţii. Şi că noi românii suntem în proporţie de nouăzeci la sută ortodocşi şi că nu aveam treabă cu salvarea decât după moarte şi nu în timpul vieţii, care viaţă trebuie trăită, o spune personajul lui Caragiale, potrivit regulii lui ,,a fi băgat în răcori”. Căci asta i-am şi spus prietenului meu: că dacă mergea neînsoţit, funcţionara ar fi ţipat la el, ar fi chemat gardianul, iar cele trei colege ar fi dat probabil declaraţii că a fost ofensată, iar ceilalţi din birouri ar fi confirmat că au auzit ţipete. Altă explicaţie logică nu am găsit. Iar la proces juristul instituţiei ar fi pus pe masa Justiţiei o hârtie în acest sens, care ar confirma că un asemenea om nu poate fi considerat chiriaş şi că ar fi mai bine de ar fi dat afară din locuința. Întocmai cum le spune Deleuze: ,, există o forţă a falsului şi pentru că nu e bine să judeci justiţia în termeni de fals sau adevărat. Tocmai de aceea a doua impresie este mult mai importantă: acolo unde credeam că există justiţie, nu există, de fapt, decât dorinţa şi numai dorinţa. Justiţia este dorinţă, nu lege” iar ,, represiunea nu aparţine justiţiei fără a fi ea însăşi dorinţă, atât din partea celui care reprimă, cât şi din partea reprimatului. Iar autorităţile judiciare nu sunt cele care cercetează delictele, ci acelea care sunt atrase, care sunt puse în mişcare de delict. Cotrobăie, scotocesc, prospectează: sunt oarbe şi nu admit nici o probă, dar ţin seama în mod cu totul deosebit de incidentele de culoar, de şuşotelile din sală, de confindenţele din atelier, de zgomotele din spatele uşii, de şoaptele din culise, pe scurt, de toate microevenimentele care exprimă dorinţa şi hazardurile ei”.

România reală pe deplin deleuziană, cu ameninţarea suferinţei la tot pasul.



Facebook
  • O intamplare de acum cativa ani, cand a trebuit sa ajung la Brasov la Universitate sa finalizez niste chestii legate de un duplicat la diploma (un proces dureros care a durat multi ani, o alta poveste). Venisem special in Romania (din Dubai) ca sa fac chestia asta, care nu putea fi facuta decat personal. Am luat o prietena din Bucuresti cu mine si am angajat un sofer sa ne duca si sa ne aduca in aceeasi zi la si de la Brasov. (ca o paranteza, domnule profesor, imi doream mult sa va intalnesc si planuisem sa intreb pe cineva daca sunteti prin preajma, macar sa va salut scurt). Am dat telefoanele de rigoare inainte ca sa aflu care e procedura. Mi-au spus ca trebuie sa ma duc la rectorat la camera x. M-am dus la rectorat, am asteptat cum se cuvine pana cineva a devenit disponibil sa vorbeasca cu mine. I-am spus de ce am venit. A raspuns: „Si cine v-a spus domnisoara (sau poate a zis doamna?) ca trebuie sa veniti aici”. „Cineva de la decanat am zis”. Persoana pufaie si zice „nu domnisoara, nu e aici, e la decanat”. S-a mai inmuiat putin si mi-a zis unde sa ma duc. Imi iau prietena de mana si purcedem la corpul T, unde e decanatul (parca asa se numeste). Soferul gaseste o parcare sa ne astepte. Ajungem acolo, ne asteptam randul, intram la camera respectiva, cred ca erau doua doamne acolo. Una dintre ele vine si ma intreaba cu ce ma poate ajuta. II povestesc ca am vorbit ma devreme la telefon, confirma ca da, isi aminteste, si ii spun ca cei la care m-a trimis dansa mi-au zis ca nu e acolo, ca e aici. Doamna pufaie, si zice ca nici vorba. E acolo unde m-a trimis ea initial. Dupa atata vreme am mai uitat care a fost exact conversatia, dar idea este ca m-a trimis inapoi de unde venisem. Am luat prietena de mana (sunt inca calma) si ne-am intors la rectorat. Cand persoana de acolo m-a vazut iarasi si-a dat ochii peste cap. „nu imi vine sa cred, nu inteleg de ce va trimite aici, nu e aici” (intre timp incepe sa imi bata inima mai tare, am lacrimi in spatele ochilor). Intre timp soferul s-a intors si a parcat in fata rectoratului, sa ne astepte, credeam ca asta va fi ultimul drum. Dar nu, am fost trimise inapoi la decanat. Cand am ajuns la masina, sa informam soferul ca va mai avea de asteptat, vine un politist sa ne amendeze ca eram parcati acolo. Mi-au dat lacrimile. I-am explicat politistului, cu patima, prin ce trecem, si dupa o scurta conversatie politistul ne-a iertat (a inteles, a empatizat) si ne-a zis doar sa nu mai parcam acolo. M-a inmuiat gestul lui. Intoarse la decanat, eu exasperata, prietena in soc, am intrat iar la camera cu pricina si cand doamna ne-a vazut a avut o tresarire, a facut ochii mari, am vazut o sclipire in ochii dansei ca si cum ar fi zis („poate am gresit eu pe undeva?”). Se da batuta, zice ca nici ea nu stie ce se intampla, vorbeste cu colega ei, da niste telefoane (la telefon ii spune persoanei de la capatul firului ca ma compatimeste, sau ceva de genul) si pana la urma, dupa mai multe discutii si iesiri din birou, imi aduce ce imi trebuia (nici nu mai tin minte exact ce era, dar cred ca o foaie matricola). Isi cere cumva scuze, nu cu toata inima, dar cumva tine sa imi arate ca acum intelege prin ce am trecut. Cumva am reusit sa raman politicoasa si calma (la suprafata) tot timpul, desi in interior fierbeam de furie. Eram fericita ca dupa ani de chin birocratic, aveam acea hartie in mana (aveam sa aflu mai tarziu ca acest chin nu se terminase, totusi). Mi-am amintit ca imi doream sa va vad, dar nu am deschis conversatia cu doamna, nu mai aveam puterea. Ne-am intors la masina si am plecat spre Bucuresti.